Idei pentru Cluj: Inspirație

De ce iubim Clujul

Publicat de , miercuri, 28 septembrie 2011, 621 vizualizări

Strada pietonala in Cluj

Multă cerneală, sau mai nou biţi, s-au irosit pentru a explica de ce oamenii se mută unde se mută. E bine cunoscut că slujba sau un standard de viaţă mai bun sunt cauze importante care ne încurajează să fim mobili. Mai nou, românii au ajuns experţi în migrare, cu peste 2,5 milioane dintre noi căutându-şi destinul şi o viaţă mai bună peste hotare. Am păşit la rândul nostru pe urmele englezilor, spaniolilor, italienilor, şi al irlandezilor, care au emigrat în valuri cu câteva decenii în urmă … şi continuă să o facă şi în ziua de azi. Puţini oameni ştiu de exemplu că francezii şi italienii, care mai nou ne tot ţin lecţii de purtare, au una din cele mai mari rate de emigrare din Europa. Atâta că ei când ajung altundeva se numesc „expaţi” nu emigranţi … dar, divaghez de la subiect.

Mai nou, pe măsură ce nivelul de educaţie a crescut vertiginos, oamenii au devenit mai selectivi în alegerea unui nou stabiliment. Nu ajunge să avem un salariu mai mare şi un standard de viaţă mai bun, vrem să fim şi într-un loc unde ne simţim bine. Din ce în ce mai mult, alegem locul în care dorim să ne stabilim în funcţie de oamenii care sunt deja acolo (cine se aseamănă se adună), în funcţie de „temperamentul” oraşului (care trebuie să fie aproape de temperamentul nostru), şi în funcţie de activităţile extra-curiculare pe care le oferă. Richard Florida, unul dintre cei mai titraţi specialişti urbani ai zilei de azi, consideră că dacă în trecut noi ne băteam pentru a ajunge în anumite oraşe (mulţi dintre noi îşi mai amintesc încă de buletinul de Cluj), acuma oraşele au ajuns să se bată pentru noi. Nu mai e de ajuns să oferi un salariu mare, trebuie să oferi şi un stil de viaţă. Majoritatea tinerilor din Europa ar prefera joie de vivre-ul Berlinului, bonomiei Zurichului – chiar dacă elveţienii oferă un standard de viaţă mult mai înalt.

În ultimele decenii, tinerii, mai ales cei cu puţină carte, au părăsit în valuri oraşele industriale, oraşele monotone, oraşele care nu le ofereau un stil de viaţă pe placul lor. Mulţi dintre cei plecaţi peste hotare şi-au dat seama destul de repede că o slujbă bine plătită peste hotare, nu face neapărat o viaţă bună. Suntem trupe mari de expaţi, care ne gândim cu dor la casă. Unora ne place unde suntem, şi nu ne-am vedea mutaţi mult prea curând. Dar când ajungem să ne exprimăm dragostea pentru un loc, de cele mai multe ori ne uităm în urmă. Eu, unul, mă uit mereu la Cluj.

Ajungem aşadară la subiectul eseului ăsta. Cu toată cerneala şi biţii care s-au irosit pentru a explica de ce ne mutăm unde ne mutăm, nu am prea văzut pe nimeni să scrie de ce iubim locurile care le iubim. Există bineînţeles cărţi, poezii, şi memorii despre mii de oraşe de pe planetă. Există acum o pletoră de situri cu poze din oraşele noastre preferate (sunt şi eu un abonat fidel pe Facebook la „I Love Cluj”).  Avem toţi câte un colţ preferat în oraşul nostru de suflet – o stradă, o clădire, un parc, un detaliu numai de nou ştiut. De oraşele noastre de suflet ne leagă amintiri, familie, prieteni şi proiecte de viitor. Şi totuşi, ce ne facem să iubim un loc – să îl preferăm unui altuia?

Personal, m-am mutat de vreo 10 ori în viaţa mea, şi am făcut amintiri frumoase peste tot pe unde am fost. Mă găsesc însă întotdeauna atras înapoi spre Cluj. Când îmi fac planuri măreţe de viitor, scena visurilor mele inoxerabil se petrece în Cluj. Am motive evidente pentru a gândi aşa. Familia mea este la Cluj, mulţi din prietenii mei cei mai buni sunt acolo, şi tot în Cluj am lăsat unele din cele mai frumoase amintiri din viaţa mea. Am însă la fel de multe motive pentru a gândi altfel. Nu ştiu în ce măsură Clujul mi-ar permite să fac ceea ce vreau eu acuma să fac, nu este la fel de cosmopolit şi eclectic ca unele oraşe din Vest (de exemplu unde lucrez dau nas în nas cu oameni din aproape fiecare ţară de pe glob), şi nu oferă unele luxuri cu care m-am obişnuit (de exemplu, să pot comanda orice carte de pe Amazon şi să o primesc în câteva zile).

Nu mi-am făcut planuri mari de a mă muta înapoi în Cluj, dar nu concep să îmi petrec concediul (câteva săptămâni pe an) în orice alt loc. Simt nevoia de luptă şi vreau să mă implic în clădirea unei comunităţi solide, dar planurile mele (care din păcate numai planuri sunt la momentul acesta) sunt întotdeauna creionate în contextul Clujului. E oraşul spre care par să gravitez mereu, oriunde m-aş afla.

Iubesc Clujul. Nu orbeşte, ci cu un dram sănătos de realism – aşa cum o facem şi în iubirile de zi cu zi. Mi se mai pune pata pe el, mă mai satur câteodată să-i bat străzile, mă enervez câteodată că îl ştiu aşa de bine încât pare să nu mai aibă nici un secret pentru mine. Aceste momente sunt însă trecătoare, şi inevitabil sfârşesc prin a-i bate străzile, aceleaşi, pentru a mia oară – şi mă pierd admirând câte un detaliu pe care nu l-am observat în trecut.

An de an, din 2003 încoace, ajung înapoi acasă, şi observ că pasiunea mea pentru oraş arde de fiecare dată cu o intensitate diferită.  Câteodată flacăra mocneşte sănătos, altădată nu e decât o mică flamă de opaiţ. Am stat şi m-am gândit de multe ori de ce se întâmplă lucrul ăsta. De câteva ori m-a chiar prins panica, crezând că „relaţia” mea cu Clujul s-a dus pe apa Sâmbetei. Am ajuns să gândesc că ori eu m-am săturat de oraş, ori el s-a săturat de mine.

Ultima mea vizită acasă a fost acum o lună, în August şi flacăra a ars cu putere. Am venit înapoi în Washington cu aripi de dragon. M-am simţit bineînţeles ca un prinţ în sânul familiei – mâncând felurile mele preferate (după care tânjesc 11 luni pe an), uitând de grijile de zi cu zi şi bazându-mă pe mama pentru a avea grijă de toate detaliile anoste a unei vieţi aşezate (ca de exemplu spălatul rufelor). Am luat toate terasele din Cluj la rând cu gaşca mea, am urcat până la Roşia Montană să ne clătim puţin sufletele şi m-am mai pierdut prin librăriile studenţiei. Un lucru însă a fost diferit. Am fost de data aceasta martor direct a dărniciei oamenilor din Cluj. Ştiam exemple asemănătoare din trecut, dar de data aceasta au fost în faţa mea.

Am cunoscut câţiva dintre oamenii care ajută la organizarea FânFestului, şi am rămas paf. Nu numai că am văzut direct că există societate civilă în România, dar am văzut şi cu câtă competenţă, dăruire şi pasiune s-au dedicat unei cauze care depăşeşte interesele lor personale imediate. Bineînţeles că nu toţi organizatorii FânFest sunt din Cluj (lucru îmbucurător e că ei sunt din toată ţara) şi bineînţeles că Roşia Montană nu este Cluj. La Roşia am ajuns eu însă să pricep de ce ţinem atât de mult la Cluj.

Sunteţi pregătiţi pentru teoria secolului? Iat-o: ţinem la Cluj pentru că există alţi oameni care ţin la Cluj. Dacă sună a truism, nu vă speriaţi, nu este! Eu cred că ajungem să ţinem la un oraş atunci când vedem că altora din jur le pasă. Cu cât sunt mai mulţi celor care le pasă, cu atât ajungem să clădim legături mai strânse cu locul acela. De cele mai multe ori suntem în asentiment cu cei cărora le pasă, dar câteodată se întâmplă să avem păreri diametral opuse. Când această a doua situaţie se produce, atunci ajungem să ne „pese” cel mai mult. Ne pasă până uităm de ale noastre … dar, divaghez din nou.

Acest moment de „epifanie” m-a forţat să mă gândesc în urmă la momentele când iubirea mea pentru Cluj a fost cea mai arzătoare. Mi-am amintit astfel de momentul când am aflat că există o organizaţie în Cluj care se ocupă de restaurarea obiectivelor de patrimoniu cultural din zonă – Transylvania Trust. Şcoala de restaurare şi conservare pornită de ei la Bonţida este un model folosit la nivel mondial în proiecte de restaurare. La fel de mult mi-a crescu pipota când am văzut că avem o firmă competentă de planificare urbană în Cluj – Planwerk, care nu numai gândeşte bine, dar şi pune ideile în practică. Îmi este un real deliciu să descopăr ultimele proiecte de dezvoltare urbană şi mi-am făcut un obicei din a mă pierde ca o curcă beată prin străzile pietruite din centru (de multe ori fac ocol mai mare numai pentru a putea umbla pe noile noastre pietonale). Mă bucur la fel de mult să văd că aceste proiecte urbane au avut succes imediat, iar zonele centrale din care au fost scoase maşinile au început să se umple cu oameni.

La fel de mult îmi place de autorităţile noastre locale şi judeţene. Ştiu că este sport naţional la noi să hulim politicienii, dar cred că ar trebui să nu ne rezumăm la vot pentru a mulţumi aleşilor noştri … atunci când o merită. Eu îmi câştig pâinea lucrând cu autorităţi locale şi naţionale din toată Europa, şi rar am întâlnit un grup aşa de implicat, energetic şi inventiv ca la noi. Noul stadion este bineînţeles un exemplu în acest sens, şi vă invidiez pe toţi cei care veţi avea şansa să îl inauguraţi cât de curând. Ce mi-a uns mie însă inima cel mai mult, a fost anunţul primăriei privitor la cele trei parcuri pentru skateri. Skatebording-ul este sportul meu preferat (chit că mi-aş rupe picioarele dacă aş încerca să mă sui pe unul acuma), şi am picat în fund când am auzit că vom avea nu unul în plus, ci trei. Cel mai mult m-a surprins faptul că autorităţile noastre s-au gândit şi la cei tineri, mai ales cei care nu au vârsta pentru a vota (skatebording-ul este în primul rând practicat de cei mai juni dintre noi … după o anumită vârstă pierdem agilitatea şi echilibrul pentru a practica acest sport).

La asta se pot adăuga multe altele: pistele de biciclişti şi spiritul activ al asociaţilor de biciclişti din Cluj, tentativele de a institui un sistem de reciclare (chiar dacă ne este impus de UE), TIFF, Zilele Clujului, Salina de la Turda (ştiu, ştiu, nu-i la Cluj… da’ no), proiectele de termoizolare a blocurilor, aeroportul din Cluj (fac gest de onoare din a zbura direct la Cluj, chiar dacă trebuie să plătesc mai mult pe bilet), CFR Cluj şi „U” Cluj (sunt unul dintre ciudaţii care ţine cu ambele echipe, chit că am ajuns „microbist” numai după ce CFR a început să măture prin campionat), Let’s Do It Romania (nu-s din Cluj, da’ mereu strâng la noi mulţi voluntari). Toate dovezi că oamenilor din Cluj le pasă.

Pentru toate aceste gesturi de dărnicie care îmi aproprie Clujul sufleteşte, există şi gesturi care îmi pică cu tronc. De exemplu, când cei de la Ursus au decis să plece din Cluj, am decis şi eu să nu le mai beau berea (chit că sunt convins că au avut motive economie serioase să închidă fabrica). În mare parte însă, caut gesturile de implicare locală. De altfel îmi încep ziua citind ultimele ştiri din Cluj, şi cu cât găsesc mai multe ştiri bune, cu atât sunt mai energizat în ziua respectivă.

Am ajuns acuma la sfârşit, şi simt nevoia să pun punct într-un mod inedit – făcând prima mea declaraţie publică de iubire.

Cluj, te iubesc!