Care sunt activitățile economice care, în ultimii 6 ani, au generat cele mai multe noi locuri de muncă în România. Ce impact au agricultura, industria și serviciile în economia românească.

Publicat de , joi, 12 octombrie 2017, Lasă un răspuns, 652 vizualizări

În spațiul public din România sunt tot mai vehiculate, din diferite motive (mai ales de natură politică), două ”teorii economice”, dragi multor concetățeni, dar care reflectă totuși o ancorare în trecut și într-un soi de autosuficiență periculoasă pentru recuperarea diferențelor de dezvoltare față de țările din Europa de Vest. Prima dintre aceste teorii deplânge declinul realizărilor mărețe ale comunismului și proclamă, ca singură șansă de dezvoltare a României, relansarea agriculturii și a ramurilor industriale tradiționale (”unde e grânarul Europei”? sau ”unde sunt fabricile și uzinele de altădată, unde lucrau mii de oameni?”). A doua spune că nu avem nevoie de investitori străini, care ”ne fură” țara și care ne subjugă, și că locul acestora ar trebui să fie luat de oamenii de afaceri români, fapt care ne-ar duce la o bunăstare generalizată. Din păcate, ambele teorii sunt la fel de utopice, după părerea mea, și voi încerca să le demontez, pe fiecare în parte, cu date concrete, așa cum v-am obișnuit. Să începem cu prima dintre ele… 

În nicio țară dezvoltată din lume, ponderea populației ocupate în agricultură nu trece de 5%, iar cea a ocupării în industrie de 25%, în timp ce sectorul serviciilor asigură peste 70% din locurile de muncă

Astfel, revenim la prima ”teoremă” a dezvoltării, una cu foarte mulți fani în România, mai ales în rândul unor oameni politici: agricultura și industria grea sunt singurele noastre șanse pe termen lung. Adeziunea unor români la această idee e ușor de înțeles dintr-un motiv foarte simplu: rezistența la schimbare, care, în mod natural, ne sperie, ne provoacă. Asta știm să facem, suntem tradițional un popor de agricultori (de unde și nostalgia imaginii de ”grânar al Europei” în perioada interbelică), care a trecut, sub comunism, prin 50 de ani de industrializare forțată (nostalgia combinatelor chimice, siderurgice, a uzinelor care produceau utilaje grele, mașinării și alte produse-etalon ale epocii). Deci complet explicabil psihologic, dar foarte dăunător economic.

Aici lucrurile sunt simple: în nicio țară dezvoltată din lume (fără excepție!), dintre cele la care ne uităm cu admirație (SUA, Japonia, Coreea de Sud, Germania, Franța, Marea Britanie, Canada etc.), ponderea populației ocupate în agricultură nu trece de 5%, iar cea a ocupării în industrie de 25%, în timp ce sectorul serviciilor asigură peste 70% din locurile de muncă. Salariile cele mai mari se înregistrează, detașat, tot în sectorul serviciilor, mai ales a celor cu valoare adăugată ridicată (IT&C, servicii financiare, consultanță, arhitectură, inginerie, cercetare etc.).

Așadar, deși piața românească e inundată de produse alimentare din Franța sau Spania, de automobile din Germania, de smartphone-uri din SUA s. a. m. d., acele țări depind în destul de mică măsură de sectorul producției de bunuri, serviciile devenind principalul motor economic de aproape 50 de ani.

Deși absoarbe anual miliarde de Euro sub formă de subvenții și fonduri europene, ponderea agriculturii în economia românească a ajuns în prezent la sub 5% din PIB, de 4 ori mai puțin decât la începutul anilor 90

În paralel, în România, peste 29% din populație e activă în agricultură (fără a mai lua în calcul ”agricultorii de weekend”, care dau o fugă la țară să aibă grijă de straturi). Din aceștia doar 3% sunt salariați, restul fiind lucrători pe cont propriu, în propria gospodărie sau ca zilieri, localizați mai ales în mediul rural. Așadar, practici și tehnici de producție medievale, cu un standard de viață pe măsură. În plus, deși absoarbe anual miliarde de Euro sub formă de subvenții și fonduri europene (cele mai multe dintre acestea merg spre încurajarea agriculturii și dezvoltarea mediului rural), ponderea agriculturii în economia românească a ajuns în prezent la sub 5% din PIB, de 4 ori mai puțin decât la începutul anilor 90. Cum aceste evidențe au devenit de netăgăduit până și pentru cei mai înfocați suporteri ai ”grânarului Europei”, aceștia au lansat două ”sub-teorii”: nevoia de independență alimentară a României, respectiv salvarea prin agricultura bio. Din nou, ambele sunt lipsite de fundament și cumva mă și deranjează din statutul meu de consumator, pentru că îmi amintește de sfârșitul perioadei comuniste (sper că și unora dintre dumneavoastră!).

Toate țările din lumea asta importă alimente, fie pentru că nu le pot produce intern, fie pentru că cele din import sunt mai bune, mai ieftine sau mai sănătoase. E dreptul consumatorului să aleagă ce mănâncă, deci creșterea importurilor de alimente nu ar trebui să ne sperie, ține de creșterea standardului de viață. E normal să poftim la somon norvegian, brânzeturi franțuzești sau ciocolată elvețiană, atunci când unii dintre noi ni le și permitem. Pe lângă frustrarea consumatorilor, nevoiți să aleagă din produse mai puține și probabil mai scumpe decât în prezent, a bloca accesul pe piață a acestor produse e o practică anticoncurențială care nu poate fi acceptată în Uniunea Europeană. Ce ar trebui să ne îngrijoreze este că noi, deși ne afirmăm agricultori din naștere, nu suntem în stare să asigurăm nici măcar o parte din cererea internă de produse, ce să mai vorbim de exporturi. Apoi, și dacă, peste noapte, am redeveni forța agricolă a Europei, unde am putea exporta roșiile și telemeaua românească? În Ungaria, Polonia, Franța, Spania? Ei produc deja în exces și au prețuri foarte competitive (nemaipunând la socoteală costurile de transport ale potențialilor competitori din România). Poate că roșiile românești sunt mai gustoase, dar cine va plăti dublu pentru ele? Idem pentru produsele bio. Mergeți în orice supermarket, e plin de produse bio din Germania, Austria, Franța etc.? Unde le vom exporta? Sau ne autoamăgim că românii vor da buzna să plătească 2 euro pe un litru de lapte bio? Putem vorbii de nișe din care să trăiască câteva mii de oameni, dar nu de o ramură care să țină în spate 2 mil. de oameni.

Nu mai are cine cumpăra oțelul produs în cantități exorbitante la Galați sau Hunedoara, strungurile masive de Târgoviște sau cărbunele din Valea Jiului, oricât de profesioniști ar fi fost managerii și întreprinzătorii români

Legat de industrie, lucrurile sunt la fel de nuanțate. Concetățeni de-ai mei (aud asta des în taxi, autobuz, la rude, la TV etc.) deplâng destinul crunt al combinatelor și uzinelor comuniste, ”furate” după 90 (paradoxal, spun că le-au furat românii și străinii laolaltă, deși tot ei promovează și idee că doar patronii români ne mai pot salva). E adevărat ca s-a și furat, dar destinul acestor coloși era pecetluit încă din anii 70-80, pentru că ei aveau sens doar într-un sistem economic închis și centralizat politic, cu subvenții masive, restricții de import, relații comerciale privilegiate cu țări ”prietene” din lumea a treia etc. Adevărul e că lumea s-a schimbat și că nu mai are cine cumpăra oțelul produs în cantități exorbitante la Galați sau Hunedoara, strungurile masive de Târgoviște sau cărbunele din Valea Jiului, oricât de profesioniști ar fi fost managerii și întreprinzătorii români. Ne integrăm treptat în Uniunea Europeană (și nu e ceva rău, pentru că totuși acolo se trăiește, până la proba contrarie, ceva mai bine ca la noi) și ne aliniem la noul model industrial al civilizației occidentale, bazat pe mijloace de transport (autoturisme și componente auto de tot felul, produse electrice și electronice, medicamente etc.). Și o facem tot mai bine, pentru că exportăm poate mai puțin în termeni cantitativ, dar la o valoarea de 12 ori mai mare (în dolari) decât o făceam în 1990.

Din  cele peste 750.000 de noi locuri de muncă create în economie după anul 2011,  63% dintre acestea se află în sfera serviciilor, în timp ce doar 23% au fost generate de industrie și 1% de agricultură

Acum e momentul să și aduc niște dovezi suplimentare pentru  cele afirmate mai sus, legate de dinamica pieței muncii din România în perioada post-criză (2011-2017). În primul rând, să spunem că vara anului 2017 a însemnat atingerea și depășirea numărului maxim de salariați înregistrat înainte de debutul crizei (2008), deci criza s-a încheiat, cel puțin pe piața muncii. E drept că ne-a luat vreo 6-7 ani să recuperăm job-urile pierdute în doar 2 ani (2009-2010), dar să marcăm succesul. Acum ne paște, însă paradoxal, o criză a forței de muncă de sens opus. Avem job-uri, dar nu mai există oameni dispuși să lucreze. Dar e un subiect ce merită tratat separat….

Să vedem, așadar, în ce domenii s-au creat cele peste 750.000 de noi locuri de muncă din economie în perioada post-criză (evident, s-au creat unele locuri de muncă și ”la negru”, dar în cazul pieței informale a muncii nu avem date valide, ci doar supoziții. Oricum, numărul lor e categoric mult mai mic decât la începutul anilor 2000). Graficul arată că 63% dintre acestea se află în sfera serviciilor, în timp ce doar 23% au fost generate de industrie și, atenție, 1% de agricultură. Așadar, mult zgomot pentru (mai) nimic!

Noile locuri de muncă create în perioada 2011-2017 pe sectoare mari. Sursa: calcule proprii, INS, Buletinele Statistice Lunare

Noile locuri de muncă create în perioada 2011-2017 pe sectoare mari. Sursa: calcule proprii, INS, Buletinele Statistice Lunare

Între activitățile economice ce au generat, în ultimii 6 ani, cele mai multe noi locuri de muncă, pe primul loc se află domeniul serviciilor administrative și suport, iar construcțiile și comerțul se află pe locurile următoare

Mergând și mai în detaliu, să vedem care activități economice au generat, în ultimii 6 ani, cele mai multe noi locuri de muncă. Pe primul loc se află domeniul serviciilor administrative și suport, unul destul de vast, însă creșterea provine mai ales din zona serviciilor de BPO (cunoscut ca outsourcing), call-center, pază și protecție, respectiv curățenie – activități care au luat avânt mai ales în orașele mari și care necesită un volum mare de personal. Acesta este urmat de construcții (mai ales pe fondul revenirii pieței imobiliare), comerț (sector care trece printr-un proces de reconfigurare odată cu expansiunea rețelelor internaționale de mall-uri și supermarketuri), hoteluri și restaurante, industria componentelor auto (care atrage tot mai mulți investitori străini, mai ales în vestul țării) și IT&C – ultimul fiind noua stea a scenei economice românești.

Numărul de noi locuri de muncă create în perioada 2011-2017 pe principalele activități economice (detaliate). ursa: calcule proprii, INS, Buletinele Statistice Lunare

Numărul de noi locuri de muncă create în perioada 2011-2017 pe principalele activități economice (detaliate). ursa: calcule proprii, INS, Buletinele Statistice Lunare

Despre salarii cred că e inutil să mai amintim, pentru că deja datele fac înconjurul presei. Salariul mediu net al unui angajat din sectorul IT&C era, în luna iulie 2017, de 4.690 de lei, în sectorul financiar ajungea la 4.497 de lei, în industrie la 2.256 de lei, iar în agricultură la doar 1.966 de lei. Cifrele vorbesc de la sine!

O viziune economică de țară care pune în centrul său agricultura și industria e o strategie 100% perdantă, după cum o demonstrează experiența tuturor țărilor dezvoltate

Așadar, poate e momentul să renunțăm la unele mituri comode. E adevărat, agricultura a fost ocupația noastră tradițională și de ea se leagă mare parte din tradițiile și chiar din mitologia noastră, ca popor. Și țările dezvoltate au tot un trecut agricol, într-adevăr mai îndepărtat, dar niciuna nu producea lucruri mult mai sofisticate decât noi în urmă cu 3-400 de ani, erau împânzite tot de ogoare și turme de animale. Însă acele țări au îmbrățișat schimbarea continuă a lumii economice, mecanismele de piață, globalizarea, automatizarea, digitalizarea etc. și s-au adaptat psihologic la acestea. Industria are și ea un destin asemănător. Nu mai poate fi văzută ca un deziderat pentru asigurarea bunăstării, ci mai degrabă ca o etapă organică intermediară, în tranzitul treptat de la o economie rurală primitivă, la o economie modernă, bazată pe servicii care încorporează inteligență. Nu pledez sub nicio formă pentru abandonarea agriculturii și industriei românești, pentru că bunurile pe care le generează vor rămâne întotdeauna necesare, ci pentru o viziune economică de țară care să nu le mai pună în centrul său. Pur și simplu, e o strategie 100% perdantă, după cum o demonstrează experiența tuturor țărilor dezvoltate. Așa că haideți să ne folosim mai mult mințile și mai puțin mâinile, să-i lăsăm pe alții să facă munca de jos, noi trecem într-o nouă etapă!

Marius Cristea

A absolvit studii economice și în domeniul dezvoltării regionale durabile la Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor a Universității “Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, iar din 2013 este doctor în Geografie, urmând un stagiu de cercetare la Academia de Științe a Austriei din Viena. De asemenea, dispune de certificări ca manager de proiect, formator, expert în comunicare și în absorbția fondurilor nerambursabile.

A activat pentru peste 5 ani în cadrul Agenției de Dezvoltare Regională Nord-Vest, unde a derulat activități în domeniul planificării strategice, dar și al inovării, dezvoltării sectorului IMM etc.

De asemenea, colaborează cu Banca Mondială, în calitate de expert pe termen scurt, în cadrul unor proiecte de asistență tehnică pentru pregătirea perioadei de programare 2014-2020, dar și cu firme de consultanță și ONG-uri locale pentru elaborarea de strategii de dezvoltare locală și regională, planuri de mobilitate, asistență tehnică pentru ministere în sfera dezvoltării urbane.

Scrie un comentariu