Raul Mureşan este directorul Laboratorului de Neuroştiinţe Experimentale şi Teoretice de la Centrul pentru Cercetări Cognitive şi Neurale (Coneural), Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie. S-a născut şi a studiat în Cluj-Napoca după care a petrecut 4 ani în Germania la Institutul Max Planck pentru Cercetarea Creierului şi Institutul pentru Studii Avansate din Frankfurt am Main. La sfârşitul anului 2007 s-a întors la Cluj-Napoca, unde activează în domeniul cercetării creierului.

Mulţi se întreabă zilele acestea de ce iese lumea în stradă? Ce urmărim? Credem că vom avea vreun rezultat, că se va schimba ceva? Deşi pare dificil de înţeles la o primă vedere, răspunsul la aceste întrebări este de fapt foarte simplu.

„Roşia Montană nu e de pomană!”, „PDL şi USL aceeaşi mizerie! PDL şi USL fură prin rotaţie!”

După 22 de ani de apatie socială, România s-a trezit! Să remarcăm faptul că până în ianuarie 2012 cetăţenii acestei ţări nu au reacţionat faţă de sistemul politic „original” românesc, corupţia generalizată, lipsa viziunii şi a dezbaterii publice. Episodul din Piaţa Universităţii 1990, fără a-i minimaliza importanţa, a fost mai degrabă o continuare a luptei împotriva comunismului decât un protest social de tipul celui la care asistăm acum. Pentru că relativ la clasa politică în general, românii s-au mulţumit în cei 22 de ani să îndure, să dispere în tăcere, să se demoralizeze, să aleagă întotdeauna răul cel mai mic, să creadă fatalist că „asta e.. nu ai ce să faci”. Lipsa de reacţie a oamenilor a condus la alienarea clasei politice, care văzându-se fără presiune din partea populaţiei a ajuns treptat să o considere, din ce în ce mai mult, ca pe o masă de manevră amorfă şi tăcută, capabilă să suporte orice. Tăcerea şi comoditatea noastră a creat un monstru. Rotindu-se la putere pe rând, aceleaşi grupuri de oameni mânate de interese uneori chiar transpartinice (vezi cazul Roşia Montană), au început să capete tot mai multă încredere de sine, să se lepede de orice urmă de teamă, cocoţaţi pe un piedestal ce părea inamovibil. De acolo de sus, au trecut de la traficarea intereselor României în anii 90 pe sub masă, pe ascuns, la afaceri la vedere fără nicio jenă în anii 2000, şi au sfârşit prin a ne „pune la punct” cu pumnul în gură, a ne jigni şi a ne sfida, culminând cu impertinenţa lui Traian Băsescu. În lipsa reacţiei publice, au crezut că pot întinde coarda la nesfârşit, că acest popor este într-atât de îndobitocit încât îl poţi manipula şi muta de colo-colo ca pe o grămadă de bolovani inerţi, ca pe nişte sclavi legaţi la gură, orbi şi surzi.

„Nu vrem să fim o naţie de sclavi!”, „Libertate, demnitate!”, „Ole ole, noi urâm partidele!”, „Rupţi de corupţi!”

Dar iată că şi românii au o limită. În sfârşit s-au trezit şi încep timid dar sigur să înţeleagă că în orice sistem democratic este nevoie de echilibru. O clasă politică nesancţionată, fără presiune pe ea, va face tot ce îi va trece prin minte fără nicio jenă. Pentru că alegerile din 4 în 4 ani nu pot reprezenta o sancţiune pentru o mare familie de grupuri de interese care ajung pe rând la „ciolan”, războindu-se de ochii lumii în timp ce îşi rezolvă interesele prieteneşte pe la spate.

Îmi pun întrebarea atunci dacă acum nu am cu cine vota, cum pot eu să sancţionez clasa politică altfel? Răspunsul l-au dat cetăţenii în aceste zile: în stradă, punând presiune pe întreaga clasă politică, dându-le o palmă dură şi scuturându-i de pe piedestalul lor aparent infailibil ca să se trezească odată atunci când se vor lovi de caldarâmul rece şi dur al realităţii. Pentru că poporul este infinit mai realist şi mai lucid decât politicienii actuali.

Astăzi stimaţi politicieni, am dat cu voi de pământ ca să înţelegeţi că „nu vrem să fim o naţie de sclavi” şi că suntem „rupţi de corupţi”! Este acum lesne de înţeles ce vrem să obţinem în stradă. Presiune! Să îi trezim pe politicieni din somnul lor, să ne delimităm de ei, să pornim în societatea românească un val de dezbateri care să ne ducă spre un viitor mai demn. Românii sunt datori faţă de copiii lor să îşi dezvolte şi exercite dreptul civic şi democratic de a protesta paşnic iar prin aceasta să stabilească în sfârşit, după 22 de ani, echilibrul demult uitat între interesul politic şi forţa societăţii. România va arăta altfel abia atunci când presiunea din partea societăţii va aduce echilibrarea balanţei socio-politice, când politicienii vor şti să se teamă de cei pe care îi reprezintă, când vor şti că suntem cu ochii pe ei şi că sunt priviţi şi sancţionaţi rapid şi ferm. Democraţia directă pe care nu am ştiut să o exercităm atâţia ani, a fost fără îndoială şi vehiculul care a creat climatul socio-politic echilibrat al ţărilor occidentale. Spus mai pe şleau, în occident politicienii se tem de societate, dacă apare un scandal uneori chiar mărunt, demisionează imediat. În România acest lucru nu s-a întâmplat în toţi aceşti ani pentru că presiunea publică, din stradă, a lipsit aproape cu desăvârşire.

Pentru mine personal demisia Guvernului înainte de alegeri nu este o miză şi nici nu are mult sens, pentru că ar fi doar schimbarea unora cu alţi exponenţi ai aceleiaşi clase politice. Nici nu cred că Traian Băsescu se va mişca din funcţia unde a ajuns, recunosc, inclusiv prin votul meu. Iar Opoziţia nu reprezintă sub nicio formă o alternativă viabilă. Consider însă că zilele pe care le trăim sunt istorice pentru că prin proteste putem învăţa ce înseamnă democraţia directă, putem să facem presiune pe întreaga clasă politică şi să stabilim echilibrul atât de necesar între politic şi societate. Nu putem schimba politicienii peste noapte, dar îi putem face să se teamă, să ne respecte. Aici nu e vorba de o reacţie la măsurile de austeritate, ci de o atitudine civică a societăţii faţă de problemele cronice ale clasei politice actuale. Departe de a fi inutile, protestele din aceste zile sunt, dimpotrivă, o mare binecuvântare şi o rază de speranţă care ne arată că societatea românească încă nu a murit, de-abia ce s-a trezit!

Câteva dintre sloganele mele preferate:

„Fără nepotisme!”

„6% pentru educaţie!”

„Ţara noastră arde, voi filmaţi petarde!”

„Băsescu Traian, primul huligan!”

„Vrem spitale nu catedrale!”

„SRI lasă-ne bani de educaţie!”

„Unitate naţională!”

„Presa liberă!”

„Vrem democraţie nu oligarhie!”

„Studenţii protestează, nu politizează!”

„Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi!”