 Marcel Ionescu-Heroiu este absolvent al Facultății de Științe Economice, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a obținut un doctorat în Dezvoltare Regională de la Cornell University din Ithaca, New York și lucrează acum pentru Banca Mondială în Washington.
|
Clujul are suflet. Există oameni aici, care în ciuda vicisitudinilor şi a problemelor de zi cu zi s-au pus să clădească şi să creeze. O multitudine de fenomene culturale şi artistice (gen TIFF, Fabrica de Pensule, Creative Monkeyz, sau AltArt) au început să facă oraşul mai vizibil pe harta globală, şi au încurajat o multitudine de alte mişcări la nivel local şi naţional. Aceste realizări sunt cu atât mai impresionante cu cât multe alte oraşe dezvoltate din afară, nu au reuşit să genereze aceiaşi exuberanţă.
De cele mai multe ori fără sprijin, de multe ori în contra-timp cu mişcarea culturală „main-stream”, cele mai importante iniţiative culturale şi artistice la Cluj au pornit exclusiv din dorinţa unor tineri ambiţioşi de a face lucrurile altfel … de a face lucrurile altfel şi de a crea puţin frumos în comunităţile lor. Aceasta este şi ideea care a inspirat articolul acesta.
Puseul artistic şi cultural de la noi este ceva absolut unic. Am bătut lumea în lung şi în lat şi nu am văzut ceva asemănător. Nu ştiu dacă acesta este un moment unic în istoria noastră sau dacă numai privesc lucrurile miopic prin filtrul dragostei de ţară şi de oraş. Mi-ar place să cred că nu sunt singurul care gândeşte aşa. Mi-ar place să cred că autorităţile locale din Cluj, şi comunitatea clujeană în general, apreciază aceste iniţiative şi ajută la promovarea lor. Mi-ar place să cred că TIFF sau Fabrica de Pensule sunt un fenomen contagios, iar noi toţi restul suntem susceptibili de a ne infecta cu acest „microb”.
Acest microb cultural ar trebui să pătrundă structura de bază a fiecăruia dintre noi … să ne intre în ADN, să ne altereze permanent, să ne facă să nu mai putem trăi fără cărţi, artă, şi frumos. Mă gândesc în mod particular la o situaţie în care arta şi cultura nu vor mai fi limitate în timp şi în spaţiu (de văzut numai la muzeu sau în anumite momente ale anului), ci vor face parte din viaţa noastră de zi cu zi – ceva la fel de normal şi firesc ca spălatul pe dinţi dimineaţa.
Paşi în această direcţie au început să fie făcuţi deja – câteodată mai timid, altădată hotărât şi cu dezinvoltură. O iniţiativă care mie mi-a plăcut a fost proiecţia de filme sub cerul liber în Mănăştur, în cadrul TIFF-ului. Cum ar fi ca o asemenea iniţiativă să fie încurajată de-a lungul întregului an, cu proiecţii pe bloc, în vechile cinematografe de cartier, cu performanţe în pădure, pe cetăţuie, sau pe câmp. O frumoasă degringoladă care să cimenteze Clujul pe harta globală a artei şi culturii.
Iniţiativele de acest gen nu trebuie să se limiteze numai la proiecţii de film sau la scenete de teatru. Ar fi genial dacă obiecte de artă permanentă (pictură, sculptură, artă murală) ar începe să îşi găsească veacul prin cartierele clujene (mai jos vedeţi un exemplu din Praga). Într-un alt articol scriam despre posibilitatea de a încuraja studenţii din domenile creative să îşi pregătească lucrarea de licenţă într-un mod care să servească comunităţilor în care trăiesc. De exemplu, un student la arte plastice ar putea sta de vorbă cu locatarii din blocul lui, să vadă dacă nu ar fi interesaţi de instalarea unei statui sau a unui grup statuar în pe lângă bloc … sau poate deasupra blocului. Asociaţia de locatari ar putea contribui cu anumite fonduri (nu trebuie sa fie sume exagerate) la obţinerea materialelor necesare, şi ar putea oferi feed-back legat de genul de artă pe care l-ar prefera. La răndul său/ei, artistul/artista primeşte fonduri pentru terminarea operei de artă, învaţă mai multe despre gusturile publicului larg, şi reuşeşte să obţină un loc de display permanent.
Artă murală în Praga
Ar fi de ajuns să existe câteva asemenea iniţiative pentru a prinde imaginaţia întregului oraş. Aşa cum primii care au luat decizia de a-şi termo-izola blocurile au inspirat pe mulţi alţii să facă la fel, în acelaşi mod arta în cartiere ar putea curând deveni o ocupaţie normală a asociaţilor de locatari. Acolo unde fondurile necesare pentru o operă de artă nu sunt de ajuns, comunităţile pot cere ajutorul autorităţilor locale. Nu este un exerciţiu greu de imaginaţie să ne imaginăm un Cluj în care dreptul la frumos să fie un drept pe care toţi să îl cerem şi să îl susţinem. Iar atunci când considerente de ordin economic primează, să ne gândim că frumosul de cele mai multe ori nu costă nimic.
Dacă Clujul speră să devina Capitala Culturală Europeană în 2020, ar trebui să o facă în forţă – cu întregul oraş participând activ, nu numai cu câteva zone şi câţiva reprezentanţi. Mai mult, un oraş cultural trebuie să exceleze nu numai prin punerea în valoare a ceea ce există deja, ci şi prin crearea de valori noi.
