România 2.0

    Publicat de Marcel Ionescu-Heroiu, duminică, 5 februarie 2012, 1 Răspuns, 2.050 vizualizări

    Un manifest personal

    Musteşte ceva la noi! Nu ştiu exact ce, dar schimbarea e la tot pasul. Simţi că vibrează ceva în oameni. Există o poftă mare de a crea şi de a lăsa ceva în urmă. Oamenii fac muzică, fac maşini, dansează, scriu, fac film, fac pe nebunii, de implică în cauze care depăşesc propriul lor interes. Simţi că există un puseu colectiv şi o dorinţă de a muta ţara din ţâţâni.

    Urmărind această schimbare m-am dus cu gândul la “Schimbarea la faţă a României”, scrisă de Emil Cioran în 1935, la 6 ani după criza globală din 1929. Cioran avea atunci 24 de ani, scria cu mult patos şi pasiune, şi multe din rândurile înşiruite de el atunci rămân valabile şi astăzi. Textul lui a fost atât un semnal de alarmă cât şi un ghid pentru schimbare. A fost în primul rând însă un text scris cu multă iubire. Cioran a scris „Schimbarea la faţă a României” pentru că credea, într-un mod recunoscut iraţional, în destinul universal al României. A scris-o cu speranţa de a trezi la viaţă conştiinţa românilor, şi geniul nostru colectiv.

    Cel de-al doilea Război Mondial, comunismul, şi 20 de ani de tranziţie dură, nu au permis ideilor lui Cioran să-şi facă loc în conştiinţa românului de rând. Cartea a fost terminată în 1936, pe când a ajuns pe rafturile oamenilor ţara era înglodată în război, şi comuniştii, odată ajunşi la putere, nu au văzut-o cu ochi buni.

    Au trecut acum însă peste 20 de ani de la Revoluţie, şi „infama” generaţie a lui Brucan a început să îşi intre în drepturi. Mulţi din această generaţie nouă nu au cunoscut comunismul şi au o concepţie de viaţă şi un mod de a vedea lumea mult mai lipsite de constrângeri şi sechele. Mulţi fac parte din generaţia Română de „baby boomers”, născuţi in comunism, dar educaţi în anii duri ai tranziţiei. Această generaţie a început, în unison, să schimbe România.

    Schimbarea la faţă a României pare să fi început, şi Cioran ne oferă un bun ghid pe care îl putem folosi pentru a susţine această schimbare. Pentru cititorii impacienţi (printre care mă includ şi pe mine), voi înşirui mai jos câteva din ideiile esenţiale pe care eu le-am extras din manifestul lui Cioran (merită citit în întregime).

    Nevoia de a Clădi
    [Î]n istorie contează numai faptele; idealurile sunt amăgiri, necesare unei justificări ornamentale. Un popor activ şi dinamic este o mai mare realitate istorică decât unul visător, care îşi uită de el în idealuri.

    Nevoia unui Efort Susţinut
    Toată forma romănească de existenţă este stăpănită de geniul momentului. În zadar am încerca să ne educăm spiritul înspre activitatea constructivă, cu tot ceea ce presupune ca preparare conştientă şi efort susţinut. Inspiraţia de moment este legea noastră.

    Geniul Colectiv
    Apariţia izolată a câtorva oameni mari într-o cultură de a doua mână este […] o soluţie minoră, de care nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi. Nici măcar o pleiadă nu crează o cultură. Numai prezenţa unui geniu colectiv.

    Unde Ne sunt Naivii?
    România este o ţară biologic matură, ea nu-şi poate permite să trăiască pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, românii n-au fost niciodată copii şi nu vor putea fi niciodată. […] Întâiul nostru pas istoric trebuie să coincidă cu o afirmaţie de maturitate a spiritului. […] Cea mai mare parte din culturi îşi au copilăria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea în naivitate.

    Ceea ce există în România incontestabil este aspiraţia mesianică, dar nu există o determinare a conţinutului acestei misiuni în conştiinţa publică.

    Omul nu poate crea decăt crezându-se centrul istoriei.

    Vocaţia Universală
    Dacă România nu ţinteşte înspre momentul ei solemn, dacă tot ce a trăit această ţară într-un trecut de umilinţe şi un prezent de compromisuri nu se va răzbuna în voinţa de afirmare şi de definire a unui destin, atunci totul este pierdut.

    Virtutea Timpului Viitor
    [N]aţionalismul romănesc a fost aproape totdeauna reacţionar, adică n-a iubit niciodată România în sensul ei ideal şi în finalitatea ei ultimă. În loc să-şi fi pus întrebarea: ce trebuie să devină Romănia, ei nu s-au întrebat decât: ce trebuie să rămână. Orice naţionalism care, de dragul constanţelor unui popor, renunţă la căile moderne de lansare în lume ratează sensul unui neam, vrând să-l salveze.

    Nu este bun şi valabil ceea ce un popor are din moşi strămoşi, ci numai ceea ce-l mână înainte.

    Natura Facit Saltum
    Concepţia organicistă a evoluţiei fireşti ne condamnă la inerţia, încetineala, şi somnolenţa care au constituit în soarta noastră un mileniu de anonimat. Organicismul reprezintă opoziţia teoretică la orice salt, încât ultimele lui consecvenţe elimină culturilor mici orice portiţă de scăpare.

    Dacă înţelepciunea seculară, care spune că istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui să ne sinucidem cu toţii pe loc. […] Existenţa noastră nu poate primi un sens decât de la un salt, de la un salt definitv şi esenţial.

    Dezvoltarea Economică
    Daca Olanda n-ar fi fost imperiu – oricât de trecător – cine ştie dacă pictura olandeză ar fi avut avântul pe care-l cunoaştem. Condiţile materiale favorabile creează răgazul, din care izvorăşte atât spiritul, cât şi viciul.

    Virtutea Oraşelor
    Vai de ţara împânzită numai de sate! Scutită de mari conflicte sociale şi straină de problemele dureroase ale vieţii moderne, ea nu cunoaşte, în schimb, nimic din delicile măreţiei, ale forţei organizate, ale ofensivei năpraznice. […] Cunoaşterea a apărut între zidurile cetăţii. Satul s-a mulţumit totdeauna cu sufletul.

    Sistemul „Ideal”
    Orgoliul nostru trebuie să se satisfacă în faptul că totul este de făcut, că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că nu există o linie pe care-am fi siliţi să mergem, că linia noastră este destinul ţării. Existenţa fiecăruia să constituie un element la temelia Romăniei. Aceasta să ne fie menirea.


    Ce urmează mai jos este o discuţie, destul de lunguţă, pe marginea fiecăreia din aceste idei. În mare, această discuţie reprezintă puncte de vedere pur personale. Am gândit această discuţie ca un manifest, dar un manifest scris în primul rând pentru mine –  şi pentru alţii care, sper eu, gândesc aşişderea.

    La fel cum manifestaţile de stradă din România au scos la iveală o pleiadă de idei pentru schimbare, de la demisia guvernului la aducerea înapoi a monarhiei, la fel am şi eu un punct de vedere despre cum ar putea să arate schimbarea în România. Acest „manifest”, reprezintă, dacă vreţi, pancarta ce înşiră păsurile mele. Reprezintă stindardul şi vocea mea, pe care doresc să le adaug miilor de voci care s-au făcut auzite în ultimele luni.

    La fel ca Cioran, cred că schimbarea reală a României trebuie înfăptuită de noi. Nu cred că trebuie să aşteptăm ca guvernul să înfăptuiască schimbarea pentru noi. La fel nu cred că demisia guvernului ar putea rezolva ceva, şi critica la pachet a clasei politice mi se pare neproductivă. Dacă dorim o clasă politică competentă şi responsabilă trebuie să învăţăm să-i preţuim pe cei care fac treabă bună. Altfel, riscăm să-i pierdem.

    Nevoia de a Clădi
    [Î]n istorie contează numai faptele; idealurile sunt amăgiri, necesare unei justificări ornamentale. Un popor activ şi dinamic este o mai mare realitate istorică decât unul visător, care îşi uită de el în idealuri.

    Capacitatea de a visa este critică pentru orice popor. La fel de importantă este însă punerea în practică a viselor. Visele care nu îşi găsesc realizarea în viaţa reală sunt fum în vânt. Punerea în practică a viselor presupune clădirea lumii din jurul nostru aşa cum o imaginăm noi. Gandhi ne îndeamnă să fim schimbarea pe care dorim să o vedem în lume. Cioran ne îndeamnă să fim activi şi dinamici pentru a înfăptui această schimbare.

    Schimbarea efectivă, şi procesul de clădire, pot să ia mai multe forme, implică diferite niveluri de complexitate, şi pot oferi satisfacţii mai mari sau mai mici. Mai mult, efortul pe care îl depunem pentru a clădi ceva nu este întotdeauna direct proporţional cu impactul pe care îl are acţiunea noastră. Nu trebuie neapărat să mobilizăm întreaga comunitate pentru a clădi o catedrală gotică (cum făceau prietenii noştri din Vest în Evul Mediu). Putem să clădim o nouă mentalitate în comunitatea noastră ridicând o hârtie de pe jos, curăţând o zonă verde, planând un copac, făcând voluntariat pentru o cauză sau alta, implicându-ne în viaţa comunităţii, sau împlicăndu-ne mai activ în procesul politic.

    Orice efort, oricât de mic, contează. Efectul cumulat a milioane de iniţiative mici poate fi mai puternic decât un ţunami. Banii trimişi acasă de toţi românii ce lucrează peste hotare reprezintă o importantă contribuţie la economia românească în fiecare an. Individual, nu reprezintă de multe ori decât mici sume folosite pentru a acoperi nevoile zilnice ale famiililor rămase acasă. Puşi la un loc însă, au fost unul din cele mai importante motoare economice alre Romăniei în anii de tranziţie. În 2008, înainte să ne lovească criza, România era pe locul 7 în lume în ceea ce priveşte suma absolută trimisă de expaţi acasă. Una peste alta românii au trimis mai mulţi bani acasă decât ruşii, brazilienii, turcii, şi o pleiadă de ţări mult mai mari decât România, şi cu o diaspora mult mai numeroasă.

    Un efort individual, oricât de mic, poate schimba lumea. O floare poate salva primăvara. Orice iniţiativă contează. În multe cazuri nu putem spera la mai mult decât la eforturi individuale, şi la posibilitatea acestor eforturi individuale de a ajuta, într-un mod vrut sau nevrut sinergetic, la realizarea unui scop comun.

    O nouă generaţie şi-a intrat însă în drepturi acuma. O generaţie cu un sistem diferit de valori, şi cu un pachet bogat de vise. O generaţie care pare a fi mai dispusă să profite de efectul sinergetic al efortului colectiv. Aşa cum comunităţile din Vest au construit catedrale gotice împreună, aşa ar trebui noi să ne apucăm să ne construim propriile „catedrale”.

    Fiţi schimbarea care vreţi să o vedeţi în ţară! Clădiţi! Puneţi cărămidă peste cărămidă! Plantaţi un copac! Puneţi un zâmbet pe faţa cuiva! Faceţi politică! Da, aţi citit bine. Faceţi politică! Pentru că dacă nu o veţi face, veţi fi damnaţi să fiţi conduşi de inferiorii voştri.

    Nevoia unui Efort Susţinut
    Toată forma românească de existenţă este stăpănită de geniul momentului. În zadar am încerca să ne educăm spiritul înspre activitatea constructivă, cu tot ceea ce presupune ca preparare conştientă şi efort susţinut. Inspiraţia de moment este legea noastră.

    Mulţi dintre noi trăim sub imperiul eforturilor făcute pe jumătate. Ne sictirim când lucrurile nu ne ies aşa cum dorim, obosim repede după starturi furtunoase, şi uită să terminăm ce am început captivaţi de câte o altă cauză. Aceasta nu este însă o caracteristică definitorie a românilor. Oamenii în general sunt programaţi în felul acesta. Suntem leneşi şi pasivi de felul nostru, şi trebuie să ne autoeducăm în arta efortului susţinut. Atunci când reuşim să o facem, dăm vieţii noastre un scop mai mare.

    Acest lucru este bineînţeles, mai uşor de făcut într-un sistem bine aşezat, unde luptele individuale sunt mai uşor de câştigat, şi unde recompensele pentru un lucru bine făcut sunt mai mari. Chiar dacă noi nu am atins încă un nivel de dezvoltare care să ne permită un asemenea lux, trebuie să învăţăm să nu ne lăsăm descurajaţi de eşecuri temporare. De cele mai multe ori asemenea eşecuri ne conferă minunate lecţii de viaţă.

    Bineînţeles, este greu să continui să lupţi şi să tragi când şi cea mai mică victorie se lasă aşteptată. Ca atare, dacă ştiţi pe cineva care se află înglodat într-o asemenea luptă, dacă apreciaţi efortul depus de persoana respectivă, daţi-i un cuvânt de apreciere cănd vă întâlniţi următoarea dată. Un simplu cuvânt de apreciere se poate transforma în scânteia de care omul aflat în plin proces de creaţie are nevoie. Cu cât vom avea mai mulţi oameni în jurul nostru care clădesc cu pasiune, cu atât vom avea şi noi mai mult avânt să ne pornim propriile iniţiative. Pasiunea altora este contagioasă.

    Trebuie să clădim! Trebuie să clădim mult şi să nu ne lăsăm descurajaţi de eşecuri temporare. Chiar şi când eforturile ne par a fi damnate, trebuie să persistăm în a termina ceea ce am început. Sunt mult mai multe lucruri de învăţat dintr-un eşec dus pănă la culme, decât un efort făcut cu jumătate de măsură. Trebuie să învăţăm să cădem. Iar când vom cădea, să cădem frumos … să ne ridicăm, şi să ne punem iarăşi pe clădit.

    Geniul Colectiv
    Apariţia izolată a câtorva oameni mari într-o cultură de a doua mână este […] o soluţie minoră, de care nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi. Nici măcar o pleiadă nu crează o cultură. Numai prezenţa unui geniu colectiv.

    Unde-s doi puterea creşte. Unde-s toţi puterea e absolută. Un efort susţinut de a clădi este mult mai eficient cănd devine misiunea cător mai multor oameni, de preferabil a întregii populaţii a ţării. Trebuie să învăţăm de la naştere că a clădi este o virtute.

    Nici o ţară nu simbolizează această mentalitate mai bine decât America. America a fost clădită prin efortul individual şi colectiv al tuturor celor care au ajuns acolo. Chiar dacă sunt deseori acuzaţi a fi un popor care se sfârşeşte în faţa televizorului, ei clădesc încontinuu. Îşi construiesc propriile case, îşi asamblează propriile maşini şi motociclete, îşi fac propria bere, fac muzică, fac film, crează o cultură care continuă să fie un reper global – atât pentru cei care admiră America cât şi pentru cei care o urăsc. Oricine a petrecut mai mult timp în America nu poate să nu fie impresionat/ă de forfota care există acolo. Ai impresia că toată lumea e pusă pe fapte mari şi îşi asumă acest lucru ca un element firesc al vieţii de zi cu zi – se scoală, fac duş, se spală pe dinţi, şi se apucă de clădit.

    Max Weber a atribuit această virtute eticii protestante. Protestanţii îşi învăţă copiii  de la naştere că pot ajunge mai repede în paradis dacă îşi petrec viaţa clădidnd – cu cât lasă mai multe în urma lor, cu atât vor ajunge mai repede „sus”. Aproape fiecare cultură protestantă este o cultură care şi-a definit existenţa prin clădit. Aceste culturi sunt cele unde ne căutăm noi cel mai des reperele culturale. Că vrem sau nu vrem, că ne place sau nu ne place, viaţa noastră este acum profund influenţată de cei care au ştiut să clădească cel mai mult în trecut.

    Noi românii, trebuie la rândul nostru să ne punem pe clădit – mult şi bine, în fiecare zi, de dimineaţa până seara. Menirea fiecărui român ar trebui să fie să lase ceva (bun) în urmă. Noi trebuie să fim dumnezeii destinului nostru, destinului României, şi destinului lumii. Nu trebuie să ne convertim la protestantism pentru a face lucrul acesta. Ajunge să credem cu tărie într-o cauză mai mare decăt noi, şi să insuflăm noilor generaţii pasiunea pentru clădit. Nu trebuie să ne sacrificăm prezentul pentru a asigura un viitor mai bun celor care ne vor urma. Putem să clădim acuma, pentru noi şi restul lumii.

    România, deşi este o ţară mică, poate să aibe un destin universal. Pentru a realiza acest destin toţi trebuie să ne implicăm. România are nevoie de geniul colectiv al romănilor. Trebuie să ajungem să ne lăudăm nu cu frumuseţile ţării (oricum nu am contribuit cu nimic la crearea lor), ci cu scânteia de geniu a poporului nostru. Trebuie să avem grijă de munţii noştri frumoşi, dar şi mai mult trebuie să avem grijă de oamenii noştri frumoşi – toţi cei care şi-au împletit destinul individual, cu dorinţa de a atinge un destin universal.

    Unde Ne sunt Naivii?
    România este o ţară biologic matură, ea nu-şi poate permite să trăiască pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, românii n-au fost niciodată copii şi nu vor putea fi niciodată. […] Întâiul nostru pas istoric trebuie să coincidă cu o afirmaţie de maturitate a spiritului. […] Cea mai mare parte din culturi îşi au copilăria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea în naivitate.

    Ceea ce există în România incontestabil este aspiraţia mesianică, dar nu există o determinare a conţinutului acestei misiuni în conştiinţa publică.

    Omul nu poate crea decăt crezându-se centrul istoriei.

    Mi-ar place să fim mai copilăroşi. Nu ştiu dacă noi românii am uitat să fim copilăroşi, sau dacă nu am fost niciodată. E cert că istoria noastră nu a fost una uşoară, şi este greu să îţi păstrezi umorul şi dezinvoltura când te loveşti de probleme la tot pasul. Noi a trebuit să ne maturizăm rapid. Nu a fost o alegere, a fost un imperativ.

    Maturitatea în sine nu este un lucru rău, dar schimbarea de substanţă nu este posibilă fără un dram (sănătos) de naivitate. Aşa cum indică şi Cioran, nu putem crea decât crezând cu tărie că suntem în centrul istoriei şi al universului. Trebuie să fim destul de nebuni să credem că lumea începe cu noi, indiferent de punctul în care noi înşine am pornit.

    La nivel personal, ţin minte cum i-am văzut pe Americani când am ajuns prima dată în SUA. Era 2003, aveam un an greu în spatem şi aveam să confrunt un an şi mai greu la studii acolo. Pentru a-mi rezolva unele frustrări, am început o corespondenţă intensă cu unul din cei mai buni prieteni ai mei. Ne scriam des, şi ne scriam mult. Una din temele recurente care le abordam atunci era naivitatea americanilor, capacitatea lor de a se minuna de cele mai mici şi insignifiante lucruri – aşa cum o fac copiii când descoperă pentru prima dată lumea. Le satisfăceam, cu un oarecare amuzament, nevoia de a afla cât mai multe despre istoria încercată a Romăniei, şi despre viaţa mea în anii de ducă ai comunismului, şi în mijlocul unei tranziţii dure.

    Pe atunci priveam naivitatea americanilor cu un aer de dispreţ şi superioritate. Comparam privirile încărcate şi serioase ale studenţilor romăni, cu privirile lor credule. Nu-mi puteam explica cum un popor care la nivel spiritual este încă în faza copilăriei, a putut să clădească o economie şi o cultură cu anvergură globală. De altfel, nouă tuturor ne place să luăm în derâdere cultura americană, şi să îi declasificăm pe americani ca pe un popor care nu ştie prea multe.

    Adevărul este că esenţa şi puterea spiritului american stau tocmai în capacitatea lor de a rămâne copii. Este fenomenal să vezi cu câtă energie şi pasiune ştiu să se reinventeze. Se nasc cu convingerea că au un destin universal, şi se apucă de clădit de la o vârstă foarte fragedă. Orice înfrângere o privesc ca pe o lecţie în viaţă, şi continuă să îşi clădească propriul destin cu aceiași ardoare cu care un copil învaţă să umble – indiferent de câte căzături a trebuit să îndure.

    Trebuie să învăţăm şi noi să fim copii din nou. Trebuie să învăţăm să vedem lumea cu aceiaşi curiozitate şi entuziasm ca atunci când am descoperit-o pentru prima dată. Trebuie să avem curajul să ne credem centrul istoriei şi al universului – dar nu numai de dragul de a fi buricii pământului, ci pentru a putea crea valori universale şi tran-istorice. Cred că avem, ca popor, un destin universal. Ne trebuie numai puţină naivitate pentru a şi o face cu adevărat.

    Vocaţia Universală
    Dacă România nu ţinteşte înspre momentul ei solemn, dacă tot ce a trăit această ţară într-un trecut de umilinţe şi un prezent de compromisuri nu se va răzbuna în voinţa de afirmare şi de definire a unui destin, atunci totul este pierdut.

    Comuniştii au încercat să creeze o epocă de aur în România. Au încercat însă să o facă fără oameni, şi de multe ori împotriva oamenilor. Au încercat să creeze o vocaţie universală pentru ţară, fără a implica întregul popor. Destinul unei naţiuni nu poate fi clădit însă numai de o mână de oameni, oricât de remarcabili şi aparte ar fi ei. Noi nu putem să avem o vocaţie universală decât atunci când fiecare român este convins că are o vocaţie universală. Trebuie să creem şi să clădim – nu numai pentru noi, ci cu speranţa că putem ajuta la creerea unei lumi mai bune. Trebuie să visăm mare. Nu ne putem permite să nu avem visuri mari.

    Deşi e natural să fim sceptici că o ţară de dimensiunea României poate avea o vocaţie universală, avem destule exemple bune care ne demonstrează că este posibil. De exemplu, chiar dacă comuniştii nu au investit prea mult în clădirea unei clase intelectuale cu vocaţie universală (o asemenea clasă ar fi fost o ameninţare directă la adresa sistemului), au clădit o clasă de sportivi ce au avut realizări la superlativ. În aproape fiecare colţ al lumii vom găsi oameni care ştiu cine sunt Hagi şi Nadia Comăneci. În 1989, performanţa acumulată a Romăniei la Olimpiadele de Vară era de-a dreptul impresionantă – pe atunci eram pe locul 13 în lume ca număr total de medalii adunate. Asta pentru o ţară de numai 23 de milioane de suflete, cu o economie clasată mult mai modest.

    De ce nu am putea replica performanţa din sport şi în alte sfere? De ce nu putem ajunge la un punct în care fiecare român să aibă o vocaţie universală. Nu vom ajunge toţi un Da Vinci, Hegel, sau Einstein, dar o cultură în care fiecare crează este o cultură în care fiecare este un profesor. Orice act de creaţie presupune şi un act de acumulare de experienţă, şi un act de învăţare pentru cei care urmează. Clădind ne perfecţionăm pe noi şi îi perfecţionăm pe cei din jurul nostru. Suma acestei multitudini de eforturi nu are cum să nu sfârşească decât prin crearea unor valori universale.

    Virtutea Timpului Viitor
    [N]aţionalismul romănesc a fost aproape totdeauna reacţionar, adică n-a iubit niciodată România în sensul ei ideal şi în finalitatea ei ultimă. În loc să-şi fi pus întrebarea: ce trebuie să devină Romănia, ei nu s-au întrebat decât: ce trebuie să rămână. Orice naţionalism care, de dragul constanţelor unui popor, renunţă la căile moderne de lansare în lume ratează sensul unui neam, vrând să-l salveze.

    Nu este bun şi valabil ceea ce un popor are din moşi strămoşi, ci numai ceea ce-l mână înainte.

    Nevoia de a privi spre viitor este critică pentru orice popor. Citind rândurile lui Cioran, e greu să nu ai un oarecare moment de epifanie. Ca popor, şi ca cultură, orientarea noastră a fost mai mereu spre trecut. Ne agăţăm de realizările celor care ne-au precedat şi încercăm să le folosim pentru a ne da nouă înşine valoare ca români. Nu putem concepe că noi înşine am putea face istorie dacă am şti să privim cu încredere spre viitor.

    Nu trebuie să uităm trecutul nostru. Nu trebuie să uităm să-i cinstim pe cei care ne-au precedat. Dar e imperativ să dorim a influenţa viitorul. Cioran sugerează că poporul israelian a reuşit să dăinuiască pentru atâţia ani, în ciuda unor adversităţi care ar fi ras alte popoare de pe faţa pământului, pentru că au fost mereu orientaţi spre viitor. Mai fiecare israelian trăieşte cu convingerea că este parte a unui popor ales, care îşi aşteaptă momentul de glorie. Ca atare, viaţa fiecărui israelian devine încărcată de sens şi menire.

    Personal, nu mă prea încălzeşte prea mult la suflet că un român a inventat insulina. Îmi place însă nespus de mult să văd cum noua generaţie din Romănia se implică în croirea propriului viitor. Suntem parcă speriaţi de amintirea încă vie a perioadei pre-1989, şi ne apucăm cu furie de tot felul de iniţiative pentru ca nu cumva să ne prindă comunismul iară. Noua generaţie pare pornită să-şi definească propriul destin. Nu prea avem ce repere să culegem din trecutul nostru imediat, aşa că nu avem nici o altă direcţie înspre care să privim dacât înainte. Nu mai căutăm repere în trecut, ci începem să creem repere pentru viitor.

    Trebuie să ajungem la un stadiu în care nu ne mai mândrim că un român a inventat insulina. Trebuie să fim consumaţi şi absorbiţi de propria misiune. Trebuie să ajungem la stadiul în care fiecare dintre noi crează valoare, pierduţi în geniul nostru colectiv. Americanii au mai mulţi laureaţi la premiul Nobel decât orice altă ţară de pe planetă, dar majoritatea nu ştiu să numească pe nici unul. Noi avem unul şi jumătate şi ne agăţăm mereu de numele lor când vrem să ne justifică ca naţiune.

    Trecutul e trecut, şi istoria e pentru istorici. Fiecare român trebuie să încerce să facă istorie, şi pentru a face istorie trebuie să privim spre viitor. Poporul român are ca atare nevoie de o misiune, o viziune, o strategie, şi un plan de acţiune. Misiunea noastră ar trebui să fie să clădim valori universale şi transistorice. Pentru a clădi valori universale, toată lumea din România trebuie să participe. Pentru a permite cât mai multor români să clădească, ne trebuie un sistem care să faciliteze acest lucru (mai multe despre acest subiect mai târziu). Pentru a ne pune pe clădit trebuie să începem să definim ţeluri individuale. Trebuie să ieşim din mentalitatea refractară care ne damnează să ne plângem perpetuu de ce nu merge bine în ţară şi ne opreşte a căuta soluţii pentru problemele pe care le-am putea uşor rezolva.

    Natura Facit Saltum
    Concepţia organicistă a evoluţiei fireşti ne condamnă la inerţia, încetineala, şi somnolenţa care au constituit în soarta noastră un mileniu de anonimat. Organicismul reprezintă opoziţia teoretică la orice salt, încât ultimele lui consecvenţe elimină culturilor mici orice portiţă de scăpare.

    Dacă înţelepciunea seculară, care spune că istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui să ne sinucidem cu toţii pe loc. […] Existenţa noastră nu poate primi un sens decât de la un salt, de la un salt definitv şi esenţial.

    Unul din cei mai mari economişti clasici, Alfred Marshall, îşi începe textul său clasic „Principile Economiei” cu următorul dictum: Natura non facit saltum – natura nu face salturi. Altfel spus, o ţară nu poate spera să facă un salt economic, politic, sau social. Ea trebuie să treacă printr-un proces firesc, şi de multe ori lent, de schimbare organică.

    Dacă timp de 45 de ani am fost administraţi de comunişti, nu putem spera ca peste noapte să avem un sistem administrativ clădit pe principiile economiei de piaţă. E nevoie de timp pentru ca oamenii să-şi schimbe mentalitatea, pentru ca sistemul educaţional să reflecte noua orientare, pentru ca o nouă tranşă de specialişti să fie educaţi, pentru ca aceşti specialişti să strângă destulă experienţă în câmpul muncii, pentru ca ei să schimbe sistemul odată ce au ajuns să înţeleagă cum funcţionează. Schimbarea profundă a unui sistem cere timp. Acesta este şi motivul pentru care multe ţări lâncezesc într-o amorţeală molcomă, şi par lipsite de imaginaţie cănd încearcă să-şi definească viitorul. O schimbare profundă a unei ţări necesită un efort concentrat al fiecărui cetăţean.

    În acelaşi timp, o schimbare profundă este mai tot timpul precedată de o schimbare iniţială rapidă. Revoluţia din 1989 a fost o astfel de schimbare pentru noi. Un sistem economic şi politic a fost eliminat în căteva zile, şi unul nou a început să fie clădit de atunci încoace. Acest proces a fost pentru cei mai mulţi dintre români unul dureros. Schimbarea, de orice natură şi oricât de necesară ar fi, este dureroasă. Euforia revoluţiei a fost urmată de dura realizare că un întreg sistem trebuia re-clădit din temelii. Am purces ca atare să emulăm sistemele vestice, fără a avea însă experienţa lor. Am dorit să avem politicieni competenţi fără însă a le oferi timpul să înveţe să funcţioneze într-un mod competent. Am vrut instituţii lipsite de corupţie, fără a ne implica în schimbarea unui sistem administrativ mult prea birocratic.

    Este întotdeauna mai uşor să elimini un sistem decât să clădeşti unul viabil. Euforia unei schimbări rapide este mai tot timpul urmată de chinul schimbărilor individuale ce trebuie să-i urmeze. Ne-am bucurat că am dat jos un sistem comunist putred, dar nu am fost dispuşi să facem schimbările necesare pentru a transforma această schimbare rapidă într-una cu adevărat profundă. Am dorit mai multă liberate dar nu am fost dispuşi să luăm mai multă iniţiativă în influenţarea propriului destin. Am dorit un sistem economic bazat pe competenţă şi crearea de valoare reală, dar am fost reticenţi la a renunţa la slujbele oferite de stat. Am dorit ca lumea din jurul nostru să se schimbe, dar am fost mai înceţi în a ne schimba noi pe noi.

    Toată lumea aşteaptă ca altcineva să înceapă schimbarea, şi uităm cât de grea este schimbarea pentru noi personal. Ultimele descoperiri din domeniul psihologiei şi al economiei comportamentale arată de altfel că noi suntem programaţi să avem o aversiune la schimbare. De cele mai multe ori ne schimbăm numai atunci când este absolut necesar, când ne ajunge cuţitul la os, cănd nu avem nici o altă alternativă. Dacă nu mai suportăm un şef sau un mediu de lucru, căutăm o altă slujbă; dacă simţim monotonia într-o relaţie căutăm un alt partener; dacă nu găsim oportunităţile la noi în ţară, le căutăm altundeva.

    Cei mai mulţi dintre noi ne schimbăm nu pentru că simţim o nevoie inerentă de a ne îmbunătăți, ci pentru că nu avem nici o altă alternativă. Urmăm principiul darwininian al supravieţuirii celui care se adaptează mai repede, şi lăsăm schimbarea să fie pornită şi ghidată de instinctul nostru reptilian.

    Pentru a schimba ţara din temelii, fiecare român trebuie să simtă că i-a ajuns cuţitul la os. Fiecare român trebuie să îşi asume misiunea schimbării ca pe un imperativ personal. Trebuie să fim ca şopârlele care au învăţat să zboare pentru a nu fi înghiţite de cenuşa istoriei şi a uitării. Schimbarea trebuie să fie mantra şi religia noastră. În numele schimbării trebuie să învăţăm să facem sacrificii. Nu trebuie însă să ne sacrificăm prezentul şi vitorul. Nu e necesar să ne punem propriul destin în camera de aşteptare pentru ca copiii, nepoţii, şi strănepoţii noştri să se bucure de o viaţă mai bună. Putem să o facem noi pentru noi.

    Ultimele descoperiri ştinţifice arată că procesul evolutiv în regnul animal poate să se întâmple foarte rapid. În „The Beal of the Finch” Jonathan Weiner descrie cum o specie de păsări din Insulele Galapagos îşi schimbă morfologia şi comportamentul în funcţie de schimbările bruşte ale mediului. Nici măcar Darwin, care însuşi a studiat această specie de păsări, nu a anticipat cât de rapid poate evolua o specie.

    Dintre toate specile de pe planetă, oamenii au cea mai mare capacitate de schimbare şi adaptare. Profilul nostru biologic, social, şi cultural nu este dăltuit în piatră, şi suntem capabili să facem un salt evolutiv. Putem să generăm o schimbare rapidă şi de profunzime. Putem să generăm schimbarea la faţă a României.

    Dezvoltarea Economică
    Daca Olanda n-ar fi fost imperiu – oricât de trecător – cine ştie dacă pictura olandeză ar fi avut avântul pe care-l cunoaştem. Condiţile materiale favorabile creează răgazul, din care izvorăşte atât spiritul, cât şi viciul.

    Nu trebuie să fi un prozelit al capitalismului pentru a-ţi da seama că nici un popor nu a reuşit să lase ceva în urmă fără a se dezvolta economic mai întâi. Reformele cele mai profunde ale societăţii umane, de la introducerea democraţiei, la emanciparea femeilor, s-au petrecut în ţări dezvoltate. Schimbările artistice şi culturale cele mai profunde, de altfel cele mai multe schimbări, se produc în ţări cu o economie solidă. Ţările dezvoltate economic sunt cele de la care ne căutăm noi repere acuma.

    O economie este cu atât mai solidă cu cât oamenii din care este alcătuită sunt mai productivi – adică cu cât clădesc mai mult. Mai mult, cu cât oamenii unei ţări sunt mai productivi, cu atât vor crea condiţii favorabile pentru productivitate mai ridicată în viitor. O economie dezvoltată este o economie care permite mai multor oameni să-şi urmeze visul. Ca atare, cheia dezvoltării economice stă în fiecare individ.

    În România există o oarecare manie, ce-i drept mai puţin efervescentă acuma, de a susţine că salvarea economică a României stă în agricultură, industrie, şi turism. Ca atare, ar trebui să mutăm populaţia României pe brazdă, în fabrici, în hoteluri şi restaurante. Nu că nu am avea nevoie de aceste sectoare. Ele sunt critice unei economii cu adevărat sustenabile. Dar nu ar trebui să le gândim ca motoare economice, şi nu ar trebui să ne punem speranţa salvării economiei românești în ele.

    Faceţi , de exemplu, un uşor exerciţiu matematic pentru a determina care este potenţialul de creştere a productivităţii pentru cineva care lucrează în aceste câmpuri de lucru. Badea Ion poate să fie cel mai harnic ţăran de pe faţa pământului, dar nu va putea scoate mai multe produse de pe tarlaua lui decât îi permite timpul, vremea, şi suprafaţa efectivă a pământului. Singurul mod de creştere a productivităţii în domeniul agricol este prin integrare verticală şi consolidare a activităţilor agricole. Aceasta înseamnă să avem mai puţini oameni care se ocupă de agricultură, nu mai mulţi. În America, numai 2% din populaţie face agricultură şi produc hrană pentru trei Americi. În România, 45% din populaţie îşi găseşte veacul la sat şi nu putem să ne acoperim propriile nevoi de hrană.

    Pe aceiaşi linie de idei, dacă ne punem să mutăm oamenii în fabrici, vom ajunge la un moment dat să atingem un plafon de productivitate. Gheorghe, oricât de harnic şi talentat ar fi el, poate să producă un număr limitat de produse efective (maşini, locomotive, sau pioneze). Fabrica Dacia are mai puţini angajaţi decât avea în 1989, dar are venituri mult mai mari – pentru că au introdus sisteme de producere automatizate, au introdus un design simplu şi modern, şi, cel mai important, au introdus un concept de marketing şi vănzări genial: maşina de 5.000 Euro. Acum găseşti Dacii pe străzile Vienei, Berlinului, Parisului, Belgradului, de la Bucureşti pănă la Madrid, şi de la Rabat pănă la Stockholm.

    Dezvoltarea economică este, în termeni simpli, înlesnită de oameni care găndesc, plănuiesc, şi produc, nu de oameni care numai produc. În termeni puţin mai ezoterici, o ţară este cu atât mai dezvoltată, cu cât există mai mulţi oameni care îşi găsesc menirea în ceea ce fac – când muncesc de plăcere nu pentru a-şi câştiga existenţa. Una din menirile statului este să înlesnească cât mai multor oameni să îşi găsească menirea – indiferent dacă o fac în ţară sau afară.

    Virtutea Oraşelor
    Vai de ţara împânzită numai de sate! Scutită de mari conflicte sociale şi straină de problemele dureroase ale vieţii moderne, ea nu cunoaşte, în schimb, nimic din delicile măreţiei, ale forţei organizate, ale ofensivei năpraznice. […] Cunoaşterea a apărut între zidurile cetăţii. Satul s-a mulţumit totdeauna cu sufletul.

    Schimbările cele mai importante ale erei noastre se produc mai tot timpul la oraş. Oraşele sunt templele creaţiei omeneşti – manifestare a schimbării unei ţari, şi motoare ale schimbării. Aşa cum nici o ţară nu a clădit fără să se dezvolte mai întâi, la fel nici o ţară nu s-a dezvoltat fără să se urbanizeze mai întâi. Oraşele oferă ceea ce economiştii numesc economii de scară şi de scop. Cu cât sunt mai mulţi oameni adunaţi într-o conurbaţie, cu atât sunt mai productivi şi mai creativi. Un studiu regional din America a arătat că o persoană din New York este de aproape trei ori mai productivă decât o persoană dintr-o zonă mai puţin densă care face exact acelaşi lucru. De exemplu, un artist care face tatuaje mult mai greu poate să îşi susţină o afacere la sat decât la oraş – la sat cu greu poate găsi o masă critică de oameni care să dorească tatuaje. De asemenea, o persoană care îşi face tatuaj la oraş, poate influenţa mult mai mulţi oameni să îi urmeze pe urmă. Proximitatea dintre o masă mare de oameni permisă de oraşe înlesneşte răspândirea ideilor, inovaţia, şi creerea de noi trenduri.

    Evident, cu cât este mai mare un oraş, cu atât este mai mare potenţialul creativ al celor care locuiesc acolo. În absolut fiecare ţară cu o economie de Doamne ajută, oraşele mai mari constituie motorul economiei. Oraşele produc inovaţie, oraşele generează bunăstare, oraşele înlesnesc revoluţii.

    Schimbarea la faţă a României numai la oraş se poate produce. Cea mai importantă schimbare de care are nevoie România este creerea unei culturi urbane veritabile. Tradiţional, noi suntem o cultură rurală. Trebuie să devenim însă o cultură urbană. Trebuie să creem oraşe frumoase care să ofere un spaţiu de desfăşurare şi interacţiune pentru geniul colectiv al romănilor.

    Dacă dorim să ieşim din negura uitării şi de la periferia lumii civilizate, trebuie să ne dezvoltăm oraşele. Viitorul nostru poate fi clădit cu mai mult spor cănd lucrăm cot la cot cu mulţi alţii ce au aceleaşi aspiraţii ca şi noi. În acelaşi timp, trebuie să evităm să dezvoltăm oraşe care nu sunt mai mult decăt nişte muşuroaie de locuit. Scopul unui oraş nu ar trebui să stea în a oferi un dormitor pentru un număr cât mai mare de oameni, ci trebuie să fie un veritabil spaţiu de interacţiune între oameni – are nevoie de cafenele, baruri, spelunci, pieţe frumoase, străzi pietonale, multă verdeaţă, transport public bine pus la punct, concerte, manifestaţii, proteste, festivaluri, oportunităţi pentru voluntariat, serviciu public eficient. Un oraş adevărat are nevoie de o viziune,  şi trebuie să ştie să racoleze întreaga populaţie în realizarea acestei viziuni. Un oraş adevărat trebuie să fie construit pentru oameni, nu pentru maşini, corporaţii, sau guvern.

    Sistemul „Ideal”
    Orgoliul nostru trebuie să se satisfacă în faptul că totul este de făcut, că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că nu există o linie pe care-am fi siliţi să mergem, că linia noastră este destinul ţării. Existenţa fiecăruia să constituie un element la temelia României. Aceasta să ne fie menirea.

    Admiratorii ideilor lui Hegel ştiu că nu există un sistem ideal. Orice sistem îşi caută echilibrul între două extreme – care la rândul lor se află în continuă mişcare. Mai toate sistemele democratice, de exemplu, se mişcă între tendinţe politice de stânga şi tendinţe politice de dreapta, cu extremele de rigoare – în acest caz, comunismul şi libertarianismul. Din punct de vedere socio-politic şi economic, orice sistem trebuie să găsească echilibrul între instituţii şi pieţe.

    Pieţele sunt modul nostru natural de a fi, cele care ne permit să dăm frâu tuturor impulsurilor noastre fără constrângeri exterioare. Instituţile sunt cele care reglementează pieţele atunci când acestea dau rateuri. În „War in Human Civilization”, Azar Gat face o minunată trecere în revistă a modului în care au apărut primele instituţii. El arată că starea de conflict şi război a fost starea naturală a mai tuturor societăţilor omeneşti primordiale, iar primele instituţii au fost create dintr-o nevoie a unor grupuri omogene de oameni să se protejeze de alte grupuri, de vicisitudinile unei vieţi cu multe incertitudini, şi de sine înseşi.

    De-a lungul timpului, în lupta continuă pentru spaţiu, sex, şi resurse, cei capabili de mai multă violenţă i-au eliminat pe cei mai paşnici. E cunoscut de exemplu că neaderthalii au fost stârpiţi de către strămoşii noştri după o coabitare destul de îndelungată. Grupurile care au ştiut să se organizeze mai bine, au fost de obicei şi cele care au scris istoria. Aceste grupuri au creat structuri ierarhice, sisteme administrative, legi şi reguli de conduită. În sine, administraţia publică poate fi considerată a fi a doua slujbă ca vechime din lume, şi una din slujbele care nu va dispărea niciodată.

    Chiar şi atunci cănd un sistem administrativ dă faliment, cum s-a întâmplat de exemplu recent în Somalia, oamenii vor căuta să se regrupeze în sisteme omogene şi să formeze societăţi mai mici. În esenţă, puţini oameni concep să trăiască în afara unei comunităţi sau a unei societăţi. Nu putem trăi într-o lume fără şefi. Căutăm mereu siguranţa şi relativa certitudine a ierarhiilor. Ne place să ne plângem de superiorii noştri (lucru de altfel normal şi natural), dar ne-am panica dacă am şti că nimeni nu este la conducere. În termeni simpli, o societate fără o structură ierarhică şi fără un aparat administrativ (adică o societate fără instituţii), este o societate în care oricine poate să vină să îţi dea în cap fără să fie supus nici unor repercusiuni.

    Instituţile sunt absolut necesare pentru supravieţuirea unei societăţi, şi au fost critice în dezvoltarea primelor civilizaţii umane. Pe măsură ce societăţile omeneşti au devenit mai mari şi mai complexe, au avut nevoie de instituţii tot mai mari şi mai complexe – instituţii care să educe, să construiască drumuri şi poduri, să creeze spaţii pentru comerţ, pentru artă şi cultură.

    Bineînţeles, orice instituţie creată presupune şi o privare de libertate a subiecţilor ei. De exemplu, dacă Ion te-a călcat pe degete, nu poţi să te duci să îl snopeşti în bătaie pentru că există instituţii şi reguli care reglementează asemenea speţe. Dacă vrei să fumezi în anumite locuri publice, nu poţi să o faci pentru că există legi ce protejează drepturile nefumătorilor. În esenţă, orice instituţie creată de o societate presupune renunţarea la anumite drepturi individuale pentru a proteja interesele mai mari ale grupului.

    Cheia unui sistem ideal este de a şti să găsească echilibrul fin între drepturile şi libertăţile individuale şi interesele mai mari ale societăţii. În momentul în care există un derapaj într-o parte sau alta (prea multă sau prea puţin libertate), sistemele îşi pierd valabilitatea. Cele mai multe revoluţii pornesc din nevoia de a adresa aceste derapaje.

    Pănă la amurgul Revoluţiei Industriale, mai toate revoluţile au fost revoluţii ce au căutat să înlăture instituţii ineficiente – instituţii anacronice (care nu au ştiut să se schimbe în tandem cu timpurile), instituţii corupte (ce nu permit accesul la putere şi resurse ale grupurilor ale căror interese aparent le protejează), instituţii despotice (care pun interesul propriu deasupra interesului grupului). Războiul de Independenţă American, Revoluţia Franceză, Revoluţia Română din 1989, sunt numai câteva exemple.

    Revoluţia industrială a dus pentru prima dată la creerea unor revoluţii împotriva pieţelor (asta dacă nu considerăm creerea primelor societăţi umane ca o revoluţie împotriva anarhiei). Motivul este simplu: revoluţia industrială a permis apariţia unor sisteme mai democratice, şi a permis accesul mai multor oameni la putere şi resurse, dar a creat şi o serie de probleme (sau externalităţi în termeni economici) ce nu au fost reglementate de nici o instituţie. De exemplu, neavând punct  de referinţă cu privire la organizarea eficientă a muncii, mulţi din primii industrialişti trăgeau de salariaţii lor ca de caii de cursă lungă. O făceau nu neapărat pentru că erau oameni răi, ci pentru că dacă ei nu o făceau, competitorii lor le-o luau înainte. În lipsa unor reglementări clare care să dicteze drepturile angajaţilor, fiecare industrialist încerca să stoarcă ultimul dram de productivitate din salariaţi pentru a maximiza profiturile, şi pentru a asigura viitorul companiei.

    Revoluţia industrială a dus la o expansiune economică fulminantă, dar a fost de asemenea caracterizată printr-o oarecare lâncezeală în dezvoltarea unor instituţii care să protejeze oamenii de efectele negative ale revoluţiei industriale (exploatarea salariaţilor, monopolurile, poluarea). Ca atare, nu au întărziat să apară voci care să critice neajunsurile noului sistem capitalist. Cele mai cunoscute voci sunt cele ale lui Marx şi Engels.

    Critica adusă la adresa sistemului capitalist de către Marx are o bază reală, soluţia propusă de el însă a creat probleme pe care noi le ştim deja bine. În esenţă, Marx a considerat că sistemul capitalist este falimentar şi damnat să eşueze, iar singura sa salvare era o instituţionalizare completă a sistemelor politico economice, pentru a proteja interesele grupului. În loc să propună un set de instituţii care să reglementeze această nouă faţetă a vieţii oamenilor, Marx a propus un sistem de instituţii complet nou – un sistem care elimina multe drepturi individuale pentru „binele” societăţii.

    Marx a propus practic o revoluţie împotriva pieţelor. Revoluţile efective inspirate de el însă (de la cea din Rusia, la cele din Cuba, Korea, Vietnam, sau Cambogia) au sfârşit prin a fi revoluţii împotriva unor instituţii deficitare. Marx continuă să fie valabil în unele cercuri pentru că ce a propus el este o filosofie nu o teorie. Răndurile sale au fost reinterpretate şi ajustate după bunul plac al celor care i-au folosit filosofia ca un mod de a-şi justifica propriile programe. Marx a propus o revoluţie împotriva pieţelor, dar nu cred că a înţeles pe deplin că o asemenea revoluţie duce inevitabil la o dramatică îngrădire a drepturilor şi libertăţilor individuale, şi pe termen lung la o atrofiere a instituţilor şi al sistemului pe care şi-a propus sa le schimbe.

    Experienţa României cu comunismul este ilustrativă în acest sens. Primii ani ai comunismului au fost, în experienţa celor care i-au trăit, destul de buni. În aceşti primi ani, statul a preluat controlul asupra tuturor activităţilor care înainte erau organizate de sectorul privat. Pentru mulţi oameni această măsură a fost binevenită. Viaţa este grea, iar viaţa cu un număr mare de incertiudini poate fi o corvoadă. Comunismul a oferit oamenilor siguranţa unei vieţi aşezate, în schimbul renunţării la o pletoră de drepturi individuale. Un exemplu extrem al acestui proces, care de altfel nu este prea departe de realitate, este cel al unei închisori. La închisoare oamenii nu trebuie să aibe grijă de nimic (totul le este oferit), dar de asemenea nu au nici foarte multe libertăţi.

    În România comunistă, acest troc între drepturi individuale (ca de exemplu dreptul de a călători în străinătate, sau dreptul de a porni o firmă) şi interesele mai largi ale societăţii (cum ar fi slujbe pentru toată lumea, protejarea drepturilor muncitorilor, servicii publice de bază pentru toată lumea) a ţinut un timp bun. Urmând modelul ţărilor industrializate, comuniştii s-au pus să mute mase mari de oameni de pe ogor în fabrici. Această migraţie, de multe ori forţată, a dus la substanţiale creşteri în productivitate, şi la o continuă expansiune a economiei. Iar când economia creşte, oamenii sunt fericiţi şi docili.

    Însă, odată ce o bună parte din oameni au fost mutaţi în fabrici, iluştrii consucători comunişti nu au avut mintea să imagineze următorul pas. Dacă ţările din vest au început să facă tranziţia spre sectorul servicilor, comuniştii au rămas pe modelul producţiei de dragul de a produce. În loc să permită societăţii largi, geniului colectiv, să identifice soluţii la toate problemele care au apărut în sistem, comuniştii au purces să concentreze puterea şi decizile de politică economică în mâinile unui număr tot mai mic de oameni.

    Ce nu au realizat conducătorii comunişti este că un sistem este cu atât mai dinamic şi mai flexibil cu cât permite cât mai multor oameni să ia parte în procesul decizional. Orice sistem trebuie să ştie să îşi tragă seva din geniul colectiv al oamenilor pe care îi serveşte. Aceasta nu înseamnă că masele au întotdeauna dreptate. Dacă ar fi după mase, statul nu ar trebui să impună nici o taxă dar să ofere toate servicile necesare bunei funcţionări a unei societăţi (sistem educativ, sistem de sănătate, servicii publice ca apă, canalizare şi deşeuri menajere, electricitate, drumuri şi poduri, infrastructură de telecomunicaţii, etc.). California riscă să intre în faliment acum pentru că nu poate să majoreze taxele în urma unei iniţiative populare de a le ţine la un nivel fix.

    Masele nu au întotdeauna dreptate, dar cu cât le este permis mai multora să participe în procesul decizional, cu atât pot găsi mai uşor soluţii la problemele unei lumi plină de incertitudini şi din ce în ce mai complexă. Cu cât puterea decizională reală este concentrată în mai puţine mâini (oricât de competenţi ar fi cei care deţin puterea), cu atât există mai multe şanse de a da rateuri.

    Criza financiară recentă ilustrează acest lucru foarte bine. Această criză de asemenea ilustrează nevoia de a crea o serie de instituţii şi legi care să reglementeze un sistem financiar ce şi-a dat în petic – un sistem financiar necesar pentru bunul mers al economiei mondiale, dar şi un sistem care este din ce în ce mai opac şi mai puţin divers (dominar de câteva firme gigant).

    Un sistem ideal nu este unul de stânga sau unul de dreapta, ci unul care ştie să găsească echilibrul între aceste două extreme. Un sistem ideal este unul care protejează iniţiativa personală şi drepturile individuale, fără a sacrifica însă interesele mai largi ale societăţii. Un sistem ideal este unul care ştie mereu să se re-inventeze, creând instituţii adiţionale atunci când pieţele dau rateuri, şi permiţând pieţelor să îşi facă de cap atunci când lucrurile merg uns. Un sistem ideal are nevoie de nişte principii fundamentale de bază, dar şi de destulă flexibilitate pentru a se schimba în pas cu timpul. Un sistem ideal trebuie să asculte de vocea celor nemulţumiţi, altfel riscă ca o voce nemulţumită să se transforme într-un cor. Un sistem ideal înlesneşte cât mai multor oameni realizarea proprilor vise, fără a îngrădi posibilitatea altor oameni de a-şi realiza visele.

    Schimbarea la faţă a României trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi. Planul de acţiune pentru România 2.0 nu trebuie scris de nişte consultanţi obosiţi în birouri cu uşile închise, ci trebuie discutat de întreaga Românie – în cafenele, baruri, pe Facebook, în pieţe, în autobuz, în clasă, pe coridoare, la uşa biroului, la scara de bloc.

    Marcel Ionescu-Heroiu

    Marcel Ionescu-Heroiu este absolvent al Facultății de Științe Economice, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a obținut un doctorat în Dezvoltare Regională de la Cornell University din Ithaca, New York și lucrează acum pentru Banca Mondială.

    1 comentariu pentru “România 2.0”

    1. Deceneu spune:

      Felicitari! M-a uns la suflet!

    Scrie un comentariu