De ce iubim Clujul

    Publicat de Marcel Ionescu-Heroiu, miercuri, 28 septembrie 2011, 12 Răspunsuri, 3.764 vizualizări

    Strada pietonala in Cluj

    Multă cerneală, sau mai nou biţi, s-au irosit pentru a explica de ce oamenii se mută unde se mută. E bine cunoscut că slujba sau un standard de viaţă mai bun sunt cauze importante care ne încurajează să fim mobili. Mai nou, românii au ajuns experţi în migrare, cu peste 2,5 milioane dintre noi căutându-şi destinul şi o viaţă mai bună peste hotare. Am păşit la rândul nostru pe urmele englezilor, spaniolilor, italienilor, şi al irlandezilor, care au emigrat în valuri cu câteva decenii în urmă … şi continuă să o facă şi în ziua de azi. Puţini oameni ştiu de exemplu că francezii şi italienii, care mai nou ne tot ţin lecţii de purtare, au una din cele mai mari rate de emigrare din Europa. Atâta că ei când ajung altundeva se numesc „expaţi” nu emigranţi … dar, divaghez de la subiect.

    Mai nou, pe măsură ce nivelul de educaţie a crescut vertiginos, oamenii au devenit mai selectivi în alegerea unui nou stabiliment. Nu ajunge să avem un salariu mai mare şi un standard de viaţă mai bun, vrem să fim şi într-un loc unde ne simţim bine. Din ce în ce mai mult, alegem locul în care dorim să ne stabilim în funcţie de oamenii care sunt deja acolo (cine se aseamănă se adună), în funcţie de „temperamentul” oraşului (care trebuie să fie aproape de temperamentul nostru), şi în funcţie de activităţile extra-curiculare pe care le oferă. Richard Florida, unul dintre cei mai titraţi specialişti urbani ai zilei de azi, consideră că dacă în trecut noi ne băteam pentru a ajunge în anumite oraşe (mulţi dintre noi îşi mai amintesc încă de buletinul de Cluj), acuma oraşele au ajuns să se bată pentru noi. Nu mai e de ajuns să oferi un salariu mare, trebuie să oferi şi un stil de viaţă. Majoritatea tinerilor din Europa ar prefera joie de vivre-ul Berlinului, bonomiei Zurichului – chiar dacă elveţienii oferă un standard de viaţă mult mai înalt.

    În ultimele decenii, tinerii, mai ales cei cu puţină carte, au părăsit în valuri oraşele industriale, oraşele monotone, oraşele care nu le ofereau un stil de viaţă pe placul lor. Mulţi dintre cei plecaţi peste hotare şi-au dat seama destul de repede că o slujbă bine plătită peste hotare, nu face neapărat o viaţă bună. Suntem trupe mari de expaţi, care ne gândim cu dor la casă. Unora ne place unde suntem, şi nu ne-am vedea mutaţi mult prea curând. Dar când ajungem să ne exprimăm dragostea pentru un loc, de cele mai multe ori ne uităm în urmă. Eu, unul, mă uit mereu la Cluj.

    Ajungem aşadară la subiectul eseului ăsta. Cu toată cerneala şi biţii care s-au irosit pentru a explica de ce ne mutăm unde ne mutăm, nu am prea văzut pe nimeni să scrie de ce iubim locurile care le iubim. Există bineînţeles cărţi, poezii, şi memorii despre mii de oraşe de pe planetă. Există acum o pletoră de situri cu poze din oraşele noastre preferate (sunt şi eu un abonat fidel pe Facebook la „I Love Cluj”).  Avem toţi câte un colţ preferat în oraşul nostru de suflet – o stradă, o clădire, un parc, un detaliu numai de nou ştiut. De oraşele noastre de suflet ne leagă amintiri, familie, prieteni şi proiecte de viitor. Şi totuşi, ce ne facem să iubim un loc – să îl preferăm unui altuia?

    Personal, m-am mutat de vreo 10 ori în viaţa mea, şi am făcut amintiri frumoase peste tot pe unde am fost. Mă găsesc însă întotdeauna atras înapoi spre Cluj. Când îmi fac planuri măreţe de viitor, scena visurilor mele inoxerabil se petrece în Cluj. Am motive evidente pentru a gândi aşa. Familia mea este la Cluj, mulţi din prietenii mei cei mai buni sunt acolo, şi tot în Cluj am lăsat unele din cele mai frumoase amintiri din viaţa mea. Am însă la fel de multe motive pentru a gândi altfel. Nu ştiu în ce măsură Clujul mi-ar permite să fac ceea ce vreau eu acuma să fac, nu este la fel de cosmopolit şi eclectic ca unele oraşe din Vest (de exemplu unde lucrez dau nas în nas cu oameni din aproape fiecare ţară de pe glob), şi nu oferă unele luxuri cu care m-am obişnuit (de exemplu, să pot comanda orice carte de pe Amazon şi să o primesc în câteva zile).

    Nu mi-am făcut planuri mari de a mă muta înapoi în Cluj, dar nu concep să îmi petrec concediul (câteva săptămâni pe an) în orice alt loc. Simt nevoia de luptă şi vreau să mă implic în clădirea unei comunităţi solide, dar planurile mele (care din păcate numai planuri sunt la momentul acesta) sunt întotdeauna creionate în contextul Clujului. E oraşul spre care par să gravitez mereu, oriunde m-aş afla.

    Iubesc Clujul. Nu orbeşte, ci cu un dram sănătos de realism – aşa cum o facem şi în iubirile de zi cu zi. Mi se mai pune pata pe el, mă mai satur câteodată să-i bat străzile, mă enervez câteodată că îl ştiu aşa de bine încât pare să nu mai aibă nici un secret pentru mine. Aceste momente sunt însă trecătoare, şi inevitabil sfârşesc prin a-i bate străzile, aceleaşi, pentru a mia oară – şi mă pierd admirând câte un detaliu pe care nu l-am observat în trecut.

    An de an, din 2003 încoace, ajung înapoi acasă, şi observ că pasiunea mea pentru oraş arde de fiecare dată cu o intensitate diferită.  Câteodată flacăra mocneşte sănătos, altădată nu e decât o mică flamă de opaiţ. Am stat şi m-am gândit de multe ori de ce se întâmplă lucrul ăsta. De câteva ori m-a chiar prins panica, crezând că „relaţia” mea cu Clujul s-a dus pe apa Sâmbetei. Am ajuns să gândesc că ori eu m-am săturat de oraş, ori el s-a săturat de mine.

    Ultima mea vizită acasă a fost acum o lună, în August şi flacăra a ars cu putere. Am venit înapoi în Washington cu aripi de dragon. M-am simţit bineînţeles ca un prinţ în sânul familiei – mâncând felurile mele preferate (după care tânjesc 11 luni pe an), uitând de grijile de zi cu zi şi bazându-mă pe mama pentru a avea grijă de toate detaliile anoste a unei vieţi aşezate (ca de exemplu spălatul rufelor). Am luat toate terasele din Cluj la rând cu gaşca mea, am urcat până la Roşia Montană să ne clătim puţin sufletele şi m-am mai pierdut prin librăriile studenţiei. Un lucru însă a fost diferit. Am fost de data aceasta martor direct a dărniciei oamenilor din Cluj. Ştiam exemple asemănătoare din trecut, dar de data aceasta au fost în faţa mea.

    Am cunoscut câţiva dintre oamenii care ajută la organizarea FânFestului, şi am rămas paf. Nu numai că am văzut direct că există societate civilă în România, dar am văzut şi cu câtă competenţă, dăruire şi pasiune s-au dedicat unei cauze care depăşeşte interesele lor personale imediate. Bineînţeles că nu toţi organizatorii FânFest sunt din Cluj (lucru îmbucurător e că ei sunt din toată ţara) şi bineînţeles că Roşia Montană nu este Cluj. La Roşia am ajuns eu însă să pricep de ce ţinem atât de mult la Cluj.

    Sunteţi pregătiţi pentru teoria secolului? Iat-o: ţinem la Cluj pentru că există alţi oameni care ţin la Cluj. Dacă sună a truism, nu vă speriaţi, nu este! Eu cred că ajungem să ţinem la un oraş atunci când vedem că altora din jur le pasă. Cu cât sunt mai mulţi celor care le pasă, cu atât ajungem să clădim legături mai strânse cu locul acela. De cele mai multe ori suntem în asentiment cu cei cărora le pasă, dar câteodată se întâmplă să avem păreri diametral opuse. Când această a doua situaţie se produce, atunci ajungem să ne „pese” cel mai mult. Ne pasă până uităm de ale noastre … dar, divaghez din nou.

    Acest moment de „epifanie” m-a forţat să mă gândesc în urmă la momentele când iubirea mea pentru Cluj a fost cea mai arzătoare. Mi-am amintit astfel de momentul când am aflat că există o organizaţie în Cluj care se ocupă de restaurarea obiectivelor de patrimoniu cultural din zonă – Transylvania Trust. Şcoala de restaurare şi conservare pornită de ei la Bonţida este un model folosit la nivel mondial în proiecte de restaurare. La fel de mult mi-a crescu pipota când am văzut că avem o firmă competentă de planificare urbană în Cluj – Planwerk, care nu numai gândeşte bine, dar şi pune ideile în practică. Îmi este un real deliciu să descopăr ultimele proiecte de dezvoltare urbană şi mi-am făcut un obicei din a mă pierde ca o curcă beată prin străzile pietruite din centru (de multe ori fac ocol mai mare numai pentru a putea umbla pe noile noastre pietonale). Mă bucur la fel de mult să văd că aceste proiecte urbane au avut succes imediat, iar zonele centrale din care au fost scoase maşinile au început să se umple cu oameni.

    La fel de mult îmi place de autorităţile noastre locale şi judeţene. Ştiu că este sport naţional la noi să hulim politicienii, dar cred că ar trebui să nu ne rezumăm la vot pentru a mulţumi aleşilor noştri … atunci când o merită. Eu îmi câştig pâinea lucrând cu autorităţi locale şi naţionale din toată Europa, şi rar am întâlnit un grup aşa de implicat, energetic şi inventiv ca la noi. Noul stadion este bineînţeles un exemplu în acest sens, şi vă invidiez pe toţi cei care veţi avea şansa să îl inauguraţi cât de curând. Ce mi-a uns mie însă inima cel mai mult, a fost anunţul primăriei privitor la cele trei parcuri pentru skateri. Skatebording-ul este sportul meu preferat (chit că mi-aş rupe picioarele dacă aş încerca să mă sui pe unul acuma), şi am picat în fund când am auzit că vom avea nu unul în plus, ci trei. Cel mai mult m-a surprins faptul că autorităţile noastre s-au gândit şi la cei tineri, mai ales cei care nu au vârsta pentru a vota (skatebording-ul este în primul rând practicat de cei mai juni dintre noi … după o anumită vârstă pierdem agilitatea şi echilibrul pentru a practica acest sport).

    La asta se pot adăuga multe altele: pistele de biciclişti şi spiritul activ al asociaţilor de biciclişti din Cluj, tentativele de a institui un sistem de reciclare (chiar dacă ne este impus de UE), TIFF, Zilele Clujului, Salina de la Turda (ştiu, ştiu, nu-i la Cluj… da’ no), proiectele de termoizolare a blocurilor, aeroportul din Cluj (fac gest de onoare din a zbura direct la Cluj, chiar dacă trebuie să plătesc mai mult pe bilet), CFR Cluj şi „U” Cluj (sunt unul dintre ciudaţii care ţine cu ambele echipe, chit că am ajuns „microbist” numai după ce CFR a început să măture prin campionat), Let’s Do It Romania (nu-s din Cluj, da’ mereu strâng la noi mulţi voluntari). Toate dovezi că oamenilor din Cluj le pasă.

    Pentru toate aceste gesturi de dărnicie care îmi aproprie Clujul sufleteşte, există şi gesturi care îmi pică cu tronc. De exemplu, când cei de la Ursus au decis să plece din Cluj, am decis şi eu să nu le mai beau berea (chit că sunt convins că au avut motive economie serioase să închidă fabrica). În mare parte însă, caut gesturile de implicare locală. De altfel îmi încep ziua citind ultimele ştiri din Cluj, şi cu cât găsesc mai multe ştiri bune, cu atât sunt mai energizat în ziua respectivă.

    Am ajuns acuma la sfârşit, şi simt nevoia să pun punct într-un mod inedit – făcând prima mea declaraţie publică de iubire.

    Cluj, te iubesc!

    Marcel Ionescu-Heroiu

    Marcel Ionescu-Heroiu este absolvent al Facultății de Științe Economice, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a obținut un doctorat în Dezvoltare Regională de la Cornell University din Ithaca, New York și lucrează acum pentru Banca Mondială.

    12 comentarii pentru “De ce iubim Clujul”

    1. Cristina spune:

      Articolul acesta mi-a dat bunadispozitie pe ziua de azi. Desi sunt plecata din Cluj in Belgia de mai putin de o luna, mi-e incredibil de dor de Cluj. Mi-e dor de prieteni, de gasca, de familie, dar culmea cel mai tare mi-e dor de atmosfera pe care o are Clujul. Mi-e dor de strazile lui, de agitatia de care te lovesti zi de zi, de nervii pe care ti-i faci in trafic sau de tihna si linistea unei seri la o terasa in centru. Poate parea ipocrit sa spun lucrurile astea in momentul in care ma aflu intr-un oras superb, foarte bine organizat, care respira prin studenti, in care pietonii si biciclistii sunt pe primul loc, in care terasele sunt cu zecile si nu te poti decide ce bere sa alegi dintre atatea sortimente. Dar e tot un oras strain, in care poposesc gandindu-ma cu dor si nerabdare la momentul in care ma voi intoarce in Cluj…

    2. Sergiu spune:

      Salut Marcel !
      apreciez nespus de mult eseul tau … felicitari pt ca nu ti ai uitat originile …
      nu sunt din Cluj … momentan stau in Atlantic City, NJ, si ma intorc curand in Cluj … imi iau o garsoniera si o sa ma plimb si io ca o „curca beata” pe strazile clujene …
      I love Cluj .. si mi ajunge asta!
      te salut

    3. cristina spune:

      Excelent articol!!! Felicitari!!! Eu locuiesc in Cluj de cand ma stiu, dar urmeaza sa plec pentru mult timp … si mi-e dor de Cluj numai gandindu-ma ca am sa plec … am calatorit mult intr-atatea locuri frumoase, dar Clujul are ceva special!!! E atat de frumos orasul nostru, si-mi place sa vad cum se dezvolta!!! Creste de la an la an!!! Da, asta e, pur si simplu iubim Clujul …

    4. Marcel spune:

      Sergiu, Cristina, multumesc mult de aprecieri… pica al naibii de bine.

    5. Cristina spune:

      Marcel, sincer mie mi-a picat al naibii de bine articolul tau! Felicitari inca o data!

    6. Luminita spune:

      „ţinem la Cluj pentru că există alţi oameni care ţin la Cluj”. Se pare ca ai gasit una dintre cele mai valabile explicatii pentru sentimentul de iubire fata de orasul nostru. Ti-am citit articolul si dincolo de toate exemplele concrete pe care le dai legate de voluntariatul si solidaritatea oamenilor din Cluj (lucruri pe care, spre rusinea mea, pe majoriatea nu le stiam) m-am regasit in tot ceea ce ai scris. La fel astept sa-mi pregateasca mama bunatatile preferate, la fel colind strazile cunoscute si totusi cu ceva nou de fiecare data, la fel ma regasesc langa prieteni la fel ma simt „acasa” de cand intru in gara veche a orasului si simt cum el, Clujul, ma cuprinde in brate si ma primeste de fiecare data cu tot ce are el stiut si cu ce mai am sa descopar. Ti-am citit articolul si pana la ultimele randuri aveam lacrimi in ochi. Oare nu cumva ti-am soptit si eu ce sa scrii? Oare nu cumva suntem in aceeasi gasca de prieteni?
      Felicitari din suflet pentru articol! Sa mai scrii.

    7. Marcel spune:

      Luminita, Cristina, Ada, mii de multumiri. Imi faceti mare onoare ca ati avut rabdare sa cititi randurile astea.

    8. Ari spune:

      Imi place mult site-ul asta Cluj.info!!

      Marcel, noh, mi-a plăcut tot ce ai scris. Un articol f . profi , sincer si intr-o exprimare extrem de naturală si spontană.

      Cluju nu e orasul meu natal, dar e oraşul care m-a adoptat din studenţie si pană acuma. Si sunt ceva ani buni. E orasul meu „de suflet”. Ce mai, mi-a intrat in sînge, si-l duc cu mine peste tot in lume. Clujule, ai si defecte si calităti – mi-e dor de tine in fiecare zi, si-ti doresc sănatate si prosperitate! 🙂

    9. Marcel spune:

      Ari, ca multi care au Clujul la suflet, nu sunt nici eu Clujean get-beget. Mai mult, am fost impotriva mutarii la Cluj cand familia s-a pus din nou pe drum. Cateodata, nu primim ceea ce dorim ci ceea de ce avem nevoie 🙂

    10. Alina Ingrid spune:

      Cred ca apreciem cu totii ca ai decis sa scrii despre cele mai adanci sentimente ale tale legate de Cluj si implicit de Romania, pentru ca de cele mai multe ori, o data ce oamenii se realizeaza, uita ca in urma lor au ramas si cresc milioane de persoane din alte generatii, care isi cauta la randul lor drumul. Intradevar, acum cautam sa avem calitate in vietile noastre si realizam ca trebuie sa fim tratati ca orice alt european. Eu spre exemplu, traiesc in Grecia si desi se spune ca nicaieri nu e mai rau decat in Romania, vreau sa spun ca poporul grec e mult mai incuiat si mai inapoiat, daca pot sa spun asa, decat noi din toate punctele de vedere. Educatie, munca, planuri de viitor, viata de zi cu zi, standardele de viata, cultura, aprecierea frumosului … tot. Bineinteles, ceva ma tine aici din moment ce nu am parasit inca locul, dar cu siguranta o oferta calitativa nu m-ar impiedica sa plec in orice colt al lumii. Noi, romanii, avem o calitate: nu ne e frica de orizonturi noi!

    11. Marcel spune:

      Alina, zici bine … bine de tot!

    Scrie un comentariu