Interviu cu Hanna Bota, autoarea cărții „Ultimul canibal”

    Publicat de Cluj.info, marți, 18 octombrie 2011, 1 Răspuns, 2.251 vizualizări

    Hanna Bota, cititoare fidelӑ a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”, s-a născut pe 7 iulie 1968 la Cluj. Este licenţiată în teologie, în filologie şi îşi va susţine în curând doctoratul în antropologie culturală. În prezent este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie Orală, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. Poetӑ şi prozatoare recunoscutӑ îşi lansează pe data de 18 Octombrie, cea mai nouӑ creaţie: Ultimul canibal. Cartea a apӑrut la Editura Cartea Româneascӑ și descrie cӑlӑtoria autoarei în Arhipelagul Vanuatu şi este o premierӑ în diarsitica româneascӑ. Lansarea va avea loc marți 18 Octombrie, de la ora 13, la Sala Mușlea, B. C. U..

    Mai jos va prezentam un interviu cu Hanna Bota, interviu realizat de către Kovács Timea Andrea.

    Timea: Hanna cu toate cӑ eşti o persoanӑ foarte activӑ din punct de vedere profesional,  ştim foarte puţine despre tine şi tocmai de aceea am rӑmas atât de surprinşi când am auzit ce ne pregӑteşti, când te-am vazut în imagini alӑturi de bӑştinaşii  din Arhipelagul Vanuatu. Cum ţi-a venit ideea pentru carte? De unde interesul pentru astfel de culturi? Dintotdeauna?

    Hanna: Vanuatu nu este prima țară în care am călătorit, călătorisem înainte în India, Africa de Nord, țările din Europa îmi erau cunoscute; oriunde m-am dus, am încercat să mijlocesc trăirea și impactul diferitelor culturi asupra femeii occidentale care eram, să se transforme în text, care să transmită mai departe nu doar trăirea mea, cât mai ales o imagine a confluențelor dintre civilizații. Sunt o iubitoare a Omului, peste tot unde ajung (fie în țară, fie în străinătate), deși mă copleșesc peisaje, noutăți, elemente inedite ale locurilor respective, mai mult ca orice mă uimește omul, de aceea peste tot îl caut, îl adulmec în trăirile specifice, îl descos, caut să descompun ceea ce trebuie decriptat ca să înțeleg și să reușesc apoi să transmit prin scris. Așa că îmi doream să găsesc o civilizație foarte diferită de a noastră ca s-o pot înțelege, prin comparație, mai bine pe a noastră. Dacă civilizația occidentală se află la punctual maxim de avans față de celelalte, o căutam pe cea care să fie la cel mai îndepărtat pol. Nu știu dacă am reușit, dar în parte sunt mulțumită de distanța mare dintre cele două, cea occidentală și cea primitiv tradițională din insulele arhipelagului Vanuatu, așa cum le-am perceput eu.

    Timea: De ce ai ales tocmai acest trib? Ce ţi-a captat atenţia  la acest trib?

    Hanna: Erau printre cei care încă se adăposteau în colibe, se închinau spiritelor sălășluite în pietre, îmbrăcau frunze în loc de haine, se mai hrăneau și cu șopârle și lilieci, plus alte lighioane, cam tot ce mișcă (în unele sate se consumă și șerpi), erau ceea ce mi se părea a fi foarte departe de noi. Dar am ajuns acolo și pentru că cineva înaintea mea deschisese calea, era acolo construită o colibă în care puteam locui ca să nu dorm împreună cu ei toți în coliba comună, ca să nu mă îmbolnăvesc, deoarece toți tușesc și scuipă, par a fi bolnavi de tuberculoză. Pentru că în satele primitive există o ierarhie foarte bine pusă la punct, ei îmi dăduseră, prin intermediar, acceptul să locuiesc în satul lor. Dincolo de ceea ce pare a fi tribul kiai prin primitivismul lor, are în componența sa oameni de mare calitate morală și emoțională, cu toții mi-au rămas în suflet și fac de-acum parte din viața mea.

    Timea: Ai stat o lună cu acest trib? Cum s-a petrecut convieţuirea? Au existat momente tensionate? Daca nu, ai simţit la un moment dat cӑ te acceptaă printre ei?

    Hanna: Nu am stat o lună într-un singur trib, în fiecare sat am stat doar aproximativ o săptămână, la kiai mai mult, între descinderi aveam câte un scurt popas în mediu mai civilizat, mă reîncărcam să rezist într-o nouă izolare. Am încercat astfel să cuprind mai multe insule și mai multe sate, mai multe triburi, ca să fac comparații între tradițiile lor, deoarece diferă destul de mult ca manifestare și crezuri, limbile de-asemenea sunt diferite, miturile lor diferă, am dorit să adun cât mai mule date.

    Am avut un ghid băștinaș care îmi traducea și mă ajuta să comunic, dincolo de limbajul nonverbal al semnelor universale. Am simțit o mare dorință din partea lor de a mă accepta și integra printre ei, erau bucuroși că cineva se interesează de felul lor de a trăi, de credințele și miturile lor, îmi povesteau tot ce întrebam, deși uneori li se păreau hilare chestiunile care mă interesau, li se părea că ar trebui să fie la mintea cocoșului ce întreb, dar mie, provenind din alt mediu, totul îmi era nou. Au fost și momente mai tensionante, se întâmpla să comit greșeli vizavi de obiceiurile lor, dar mi se trecea cu vederea, eu aveam voie să greșesc, doar nu cunoșteam cutumele lor. Uneori mi se explica, alteori trebuia să fac eforturi să înțeleg ce e diferit, dar în cartea „Ultimul canibal” explic mai pe larg astfel de momente.

    Timea: Am citit un interviu în care spuneai cӑ „femeia e pe locul patru dupӑ porc, grӑdinӑ şi colibӑ”. Cum te-ai simţit când ţi-ai dat seam de acest lucru? Eşti feministă?

    Hanna: Nu sunt o feministă în sensul luptei deschise, nu cred că există conflicte între sexe, sau cel puțin nu ar trebui să fie, ar trebui să fie o completare reciprocă pentru dezvoltarea fiecăruia, deși văd clar cât este de păgubos să cazi în oricare extremă, atât cea a subjugării femeilor, cât și cea a independenței totale, până la masculinizarea trăsăturile specifice nouă, dar nu e cadrul pentru o astfel de discuție. Eu, ca femeie, m-am identificat pe deplin cu ceea ce sunt și-mi place să fiu ceea ce sunt, chiar dacă uneori trebuie să lupt mai mult ca să îmi câștig vreun drept dat de Dumnezeu (sau de natură), o fac conștientă că fiecare luptă e și o oportunitate. Ce-am simțit când am văzut discriminarea din Vanuatu? Nu era pentru prima dată, cultura islamică e mai intransigentă, în India femeia nu demult a ieșit din spatele perdelei din perdah, nu era o noutate pentru mine, ci doar o reluare a aceluiași înțeles al bărbatului și șefului de clan față de o ființă considerată mai slabă și bună pentru muncă. Nu m-am așteptat să găsesc o societate a egalităților în drepturi, societățile primitive, tocmai pentru a-și menține ordinea și echilibrul puterii ierarhiei, sunt prin definiție inegale.

    Timea: Sunt convinsӑ cӑ diferenţele culturale s-au fӑcut simţite înca din primele ore ale sosirii tale acolo. Ce crezi cӑ am putea invӑţa noi de la ei, din modul lor de viata?

    Hanna: Ceea ce am repetat în aproape toate interviurile, este bucuria lor de viață, mulțumirea față de ceea ce au – deși e la limita subzistenței – felul lor de a gândi pozitiv, știind că nenorocirea, boala, moartea vin oricum, măcar gândurile să fie bune, că viața oricum aduce rele. Trăirea lor în clan, valoarea relațiilor, grija față de Celălalt, renunțarea la sine pentru binele grupului, al familiei, al musafirului, etc, îi face să fie foarte amabili și iubitori, lipsiți de egoism și de „diplomația” de care suferă relațiile noastre; ei nu au devenit încă „șmecheri”, sunt naivi și bine intenționați, chiar dacă nu le reușește să fie la înălțime în ceea ce privește străduințele, intențiile par a le fi pure în comparație cu egoismul și mercantilismul nostru, fuga noastră după câștig – profitând din plin în fiecare act al nostru.

    Timea: Ai publicat mai multe volume de poezie şi prozӑ, urmează sӑ-ţi susţi doctoratul în antropologie culturalӑ; ce urmează?

    Hanna: Îmi doresc să public cât mai iute miturile și ceremoniile culese de acolo, ca să nu se piardă, ei le vor uita, măcar ce am reușit să adun să pun pe hârtie. Mai am două romane scrise, urmează să mă ocup de publicarea lor, am altele două în schiță, urmează să le scriu. Călătorii? Planific, dar este prea devreme să dau detalii. Nimic nu e sigur, în toate direcțiile enumerate sunt doar planuri.

    Timea: Cum îţi vine inspiraţia, cum se desfӑşoara procesul creativ la tine?

    Hanna: Pot să scriu aproape oricând, să am timp și liniște ca să mă concentrez. Idei pentru cărți își dă viața, fie acasă, fie călătorind (culturile noi sunt o foarte bună sursă de inspirație pentru mine, deoarece vezi omul gândind și trăind altfel; deși îl vezi fiind ca tine, totuși este diferit. Această diferență raportată la asemănare mă fascinează). Proza cere mult timp pentru elaborare, nu e ca poezia, dar acum sunt mult mai mulțumită să dau proză, pentru că mi se pare că  mi se potrivește mai mult acest gen literar în exprimarea de sine.

    Timea: Îţi aminteşti de prima carte pe care ai citit-o și care te-a impresionat?

    Hanna: Prima carte care a lăsat urme în viața mea a fost Biblia povestită de mama, povestirile și miracolele de acolo, lumea fascinantă a supranaturalului accesibil și omului prin credință; suprapunerea celor două lumi pentru cel care deține cheia. De acolo pornesc toate scrierile mele și acolo se întorc, cele două lumi care sunt una și azi dacă iubești și crezi. Apoi au urmat cărțile clasice ale copilăriei, care nici acum nu s-au dezlipit total de mine. Fiecare poveste scrisă de mine e o întoarcere în lumea fantastică a supranaturalului care picură, adesea nevăzută, prezența sa în cotidian, înfrățindu-ne cu îngerii.

    1 comentariu pentru “Interviu cu Hanna Bota, autoarea cărții „Ultimul canibal””

    1. A. POP spune:

      Informatiile din acest interviu mi-a fost dat sa le aud in cadrul unei emisiuni astazi 02.01.2013.Doresc sa cumparam cartea ,sa o citesc ,ptr. a-mi imagina aceea lume atit de diferita de a noastra , de a trai emotiile pe care sint sigura ca autoarea mi le va face prin descrierile ei.

    Scrie un comentariu