Opinii - Cluj.info

România 2.0

scris de Marcel Ionescu-Heroiu, duminică, 5 februarie 2012, 1 comentariu, 233 vizualizări

Marcel Ionescu-Heroiu este absolvent al Facultății de Științe Economice, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a obținut un doctorat în Dezvoltare Regională de la Cornell University din Ithaca, New York și lucrează acum pentru Banca Mondială în Washington.

Un manifest personal

Musteşte ceva la noi! Nu ştiu exact ce, dar schimbarea e la tot pasul. Simţi că vibrează ceva în oameni. Există o poftă mare de a crea şi de a lăsa ceva în urmă. Oamenii fac muzică, fac maşini, dansează, scriu, fac film, fac pe nebunii, de implică în cauze care depăşesc propriul lor interes. Simţi că există un puseu colectiv şi o dorinţă de a muta ţara din ţâţâni.

Urmărind această schimbare m-am dus cu gândul la “Schimbarea la faţă a României”, scrisă de Emil Cioran în 1935, la 6 ani după criza globală din 1929. Cioran avea atunci 24 de ani, scria cu mult patos şi pasiune, şi multe din rândurile înşiruite de el atunci rămân valabile şi astăzi. Textul lui a fost atât un semnal de alarmă cât şi un ghid pentru schimbare. A fost în primul rând însă un text scris cu multă iubire. Cioran a scris „Schimbarea la Faţă a României” pentru că credea, într-un mod recunoscut iraţional, în destinul universal al României. A scris-o cu speranţa de a trezi la viaţă conştiinţa românilor, şi geniul nostru colectiv.

Cel de-al doilea Război Mondial, comunismul, şi 20 de ani de tranziţie dură, nu au permis ideilor lui Cioran să-şi facă loc în conştiinţa românului de rând. Cartea a fost terminată în 1936, pe când a ajuns pe rafturile oamenilor ţara era înglodată în război, şi comuniştii, odată ajunşi la putere, nu au văzut-o cu ochi buni.

Au trecut acum însă peste 20 de ani de la Revoluţie, şi „infama” generaţie a lui Brucan a început să îşi intre în drepturi. Mulţi din această generaţie nouă nu au cunoscut comunismul şi au o concepţie de viaţă şi un mod de a vedea lumea mult mai lipsite de constrângeri şi sechele. Mulţi fac parte din generaţia Română de „baby boomers”, născuţi in comunism, dar educaţi în anii duri ai tranziţiei. Această generaţie a început, în unison, să schimbe România.

Schimbarea la faţă a României pare să fi început, şi Cioran ne oferă un bun ghid pe care îl putem folosi pentru a susţine această schimbare. Pentru cititorii impacienţi (printre care mă includ şi pe mine), voi înşirui mai jos câteva din ideiile esenţiale pe care eu le-am extras din manifestul lui Cioran (merită citit în întregime).

Nevoia de a Clădi
[Î]n istorie contează numai faptele; idealurile sunt amăgiri, necesare unei justificări ornamentale. Un popor activ şi dinamic este o mai mare realitate istorică decât unul visător, care îşi uită de el în idealuri.

Nevoia unui Efort Susţinut
Toată forma romănească de existenţă este stăpănită de geniul momentului. În zadar am încerca să ne educăm spiritul înspre activitatea constructivă, cu tot ceea ce presupune ca preparare conştientă şi efort susţinut. Inspiraţia de moment este legea noastră.

Geniul Colectiv
Apariţia izolată a câtorva oameni mari într-o cultură de a doua mână este [...] o soluţie minoră, de care nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi. Nici măcar o pleiadă nu crează o cultură. Numai prezenţa unui geniu colectiv.

Unde Ne sunt Naivii?
România este o ţară biologic matură, ea nu-şi poate permite să trăiască pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, românii n-au fost niciodată copii şi nu vor putea fi niciodată. [...] Întâiul nostru pas istoric trebuie să coincidă cu o afirmaţie de maturitate a spiritului. [...] Cea mai mare parte din culturi îşi au copilăria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea în naivitate.

Ceea ce există în România incontestabil este aspiraţia mesianică, dar nu există o determinare a conţinutului acestei misiuni în conştiinţa publică.

Omul nu poate crea decăt crezându-se centrul istoriei.

Vocaţia Universală
Dacă România nu ţinteşte înspre momentul ei solemn, dacă tot ce a trăit această ţară într-un trecut de umilinţe şi un prezent de compromisuri nu se va răzbuna în voinţa de afirmare şi de definire a unui destin, atunci totul este pierdut.

Virtutea Timpului Viitor
[N]aţionalismul romănesc a fost aproape totdeauna reacţionar, adică n-a iubit niciodată România în sensul ei ideal şi în finalitatea ei ultimă. În loc să-şi fi pus întrebarea: ce trebuie să devină Romănia, ei nu s-au întrebat decât: ce trebuie să rămână. Orice naţionalism care, de dragul constanţelor unui popor, renunţă la căile moderne de lansare în lume ratează sensul unui neam, vrând să-l salveze.

Nu este bun şi valabil ceea ce un popor are din moşi strămoşi, ci numai ceea ce-l mână înainte.

Natura Facit Saltum
Concepţia organicistă a evoluţiei fireşti ne condamnă la inerţia, încetineala, şi somnolenţa care au constituit în soarta noastră un mileniu de anonimat. Organicismul reprezintă opoziţia teoretică la orice salt, încât ultimele lui consecvenţe elimină culturilor mici orice portiţă de scăpare.

Dacă înţelepciunea seculară, care spune că istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui să ne sinucidem cu toţii pe loc. [...] Existenţa noastră nu poate primi un sens decât de la un salt, de la un salt definitv şi esenţial.

Dezvoltarea Economică
Daca Olanda n-ar fi fost imperiu – oricât de trecător – cine ştie dacă pictura olandeză ar fi avut avântul pe care-l cunoaştem. Condiţile materiale favorabile creează răgazul, din care izvorăşte atât spiritul, cât şi viciul.

Virtutea Oraşelor
Vai de ţara împânzită numai de sate! Scutită de mari conflicte sociale şi straină de problemele dureroase ale vieţii moderne, ea nu cunoaşte, în schimb, nimic din delicile măreţiei, ale forţei organizate, ale ofensivei năpraznice. [...] Cunoaşterea a apărut între zidurile cetăţii. Satul s-a mulţumit totdeauna cu sufletul.

Sistemul „Ideal”
Orgoliul nostru trebuie să se satisfacă în faptul că totul este de făcut, că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că nu există o linie pe care-am fi siliţi să mergem, că linia noastră este destinul ţării. Existenţa fiecăruia să constituie un element la temelia Romăniei. Aceasta să ne fie menirea.

—

Ce urmează mai jos este o discuţie, destul de lunguţă, pe marginea fiecăreia din aceste idei. În mare, această discuţie reprezintă puncte de vedere pur personale. Am gândit această discuţie ca un manifest, dar un manifest scris în primul rând pentru mine - şi pentru alţii care, sper eu, gândesc aşişderea.

La fel cum manifestaţile de stradă din România au scos la iveală o pleiadă de idei pentru schimbare, de la demisia guvernului la aducerea înapoi a monarhiei, la fel am şi eu un punct de vedere despre cum ar putea să arate schimbarea în România. Acest „manifest”, reprezintă, dacă vreţi, pancarta ce înşiră păsurile mele. Reprezintă stindardul şi vocea mea, pe care doresc să le adaug miilor de voci care s-au făcut auzite în ultimele luni.

La fel ca Cioran, cred că schimbarea reală a României trebuie înfăptuită de noi. Nu cred că trebuie să aşteptăm ca guvernul să înfăptuiască schimbarea pentru noi. La fel nu cred că demisia guvernului ar putea rezolva ceva, şi critica la pachet a clasei politice mi se pare neproductivă. Dacă dorim o clasă politică competentă şi responsabilă trebuie să învăţăm să-i preţuim pe cei care fac treabă bună. Altfel, riscăm să-i pierdem.

Nevoia de a Clădi
[Î]n istorie contează numai faptele; idealurile sunt amăgiri, necesare unei justificări ornamentale. Un popor activ şi dinamic este o mai mare realitate istorică decât unul visător, care îşi uită de el în idealuri.

Capacitatea de a visa este critică pentru orice popor. La fel de importantă este însă punerea în practică a viselor. Visele care nu îşi găsesc realizarea în viaţa reală sunt fum în vânt. Punerea în practică a viselor presupune clădirea lumii din jurul nostru aşa cum o imaginăm noi. Gandhi ne îndeamnă să fim schimbarea pe care dorim să o vedem în lume. Cioran ne îndeamnă să fim activi şi dinamici pentru a înfăptui această schimbare.

Schimbarea efectivă, şi procesul de clădire, pot să ia mai multe forme, implică diferite niveluri de complexitate, şi pot oferi satisfacţii mai mari sau mai mici. Mai mult, efortul pe care îl depunem pentru a clădi ceva nu este întotdeauna direct proporţional cu impactul pe care îl are acţiunea noastră. Nu trebuie neapărat să mobilizăm întreaga comunitate pentru a clădi o catedrală gotică (cum făceau prietenii noştri din Vest în Evul Mediu). Putem să clădim o nouă mentalitate în comunitatea noastră ridicând o hârtie de pe jos, curăţând o zonă verde, planând un copac, făcând voluntariat pentru o cauză sau alta, implicându-ne în viaţa comunităţii, sau împlicăndu-ne mai activ în procesul politic.

Orice efort, oricât de mic, contează. Efectul cumulat a milioane de iniţiative mici poate fi mai puternic decât un ţunami. Banii trimişi acasă de toţi românii ce lucrează peste hotare reprezintă o importantă contribuţie la economia românească în fiecare an. Individual, nu reprezintă de multe ori decât mici sume folosite pentru a acoperi nevoile zilnice ale famiililor rămase acasă. Puşi la un loc însă, au fost unul din cele mai importante motoare economice alre Romăniei în anii de tranziţie. În 2008, înainte să ne lovească criza, România era pe locul 7 în lume în ceea ce priveşte suma absolută trimisă de expaţi acasă. Una peste alta românii au trimis mai mulţi bani acasă decât ruşii, brazilienii, turcii, şi o pleiadă de ţări mult mai mari decât România, şi cu o diaspora mult mai numeroasă.

Un efort individual, oricât de mic, poate schimba lumea. O floare poate salva primăvara. Orice iniţiativă contează. În multe cazuri nu putem spera la mai mult decât la eforturi individuale, şi la posibilitatea acestor eforturi individuale de a ajuta, într-un mod vrut sau nevrut sinergetic, la realizarea unui scop comun.

O nouă generaţie şi-a intrat însă în drepturi acuma. O generaţie cu un sistem diferit de valori, şi cu un pachet bogat de vise. O generaţie care pare a fi mai dispusă să profite de efectul sinergetic al efortului colectiv. Aşa cum comunităţile din Vest au construit catedrale gotice împreună, aşa ar trebui noi să ne apucăm să ne construim propriile „catedrale”.

Fiţi schimbarea care vreţi să o vedeţi în ţară! Clădiţi! Puneţi cărămidă peste cărămidă! Plantaţi un copac! Puneţi un zâmbet pe faţa cuiva! Faceţi politică! Da, aţi citit bine. Faceţi politică! Pentru că dacă nu o veţi face, veţi fi damnaţi să fiţi conduşi de inferiorii voştri.

Nevoia unui Efort Susţinut
Toată forma românească de existenţă este stăpănită de geniul momentului. În zadar am încerca să ne educăm spiritul înspre activitatea constructivă, cu tot ceea ce presupune ca preparare conştientă şi efort susţinut. Inspiraţia de moment este legea noastră.

Mulţi dintre noi trăim sub imperiul eforturilor făcute pe jumătate. Ne sictirim când lucrurile nu ne ies aşa cum dorim, obosim repede după starturi furtunoase, şi uită să terminăm ce am început captivaţi de câte o altă cauză. Aceasta nu este însă o caracteristică definitorie a românilor. Oamenii în general sunt programaţi în felul acesta. Suntem leneşi şi pasivi de felul nostru, şi trebuie să ne autoeducăm în arta efortului susţinut. Atunci când reuşim să o facem, dăm vieţii noastre un scop mai mare.

Acest lucru este bineînţeles, mai uşor de făcut într-un sistem bine aşezat, unde luptele individuale sunt mai uşor de câştigat, şi unde recompensele pentru un lucru bine făcut sunt mai mari. Chiar dacă noi nu am atins încă un nivel de dezvoltare care să ne permită un asemenea lux, trebuie să învăţăm să nu ne lăsăm descurajaţi de eşecuri temporare. De cele mai multe ori asemenea eşecuri ne conferă minunate lecţii de viaţă.

Bineînţeles, este greu să continui să lupţi şi să tragi când şi cea mai mică victorie se lasă aşteptată. Ca atare, dacă ştiţi pe cineva care se află înglodat într-o asemenea luptă, dacă apreciaţi efortul depus de persoana respectivă, daţi-i un cuvânt de apreciere cănd vă întâlniţi următoarea dată. Un simplu cuvânt de apreciere se poate transforma în scânteia de care omul aflat în plin proces de creaţie are nevoie. Cu cât vom avea mai mulţi oameni în jurul nostru care clădesc cu pasiune, cu atât vom avea şi noi mai mult avânt să ne pornim propriile iniţiative. Pasiunea altora este contagioasă.

Trebuie să clădim! Trebuie să clădim mult şi să nu ne lăsăm descurajaţi de eşecuri temporare. Chiar şi când eforturile ne par a fi damnate, trebuie să persistăm în a termina ceea ce am început. Sunt mult mai multe lucruri de învăţat dintr-un eşec dus pănă la culme, decât un efort făcut cu jumătate de măsură. Trebuie să învăţăm să cădem. Iar când vom cădea, să cădem frumos … să ne ridicăm, şi să ne punem iarăşi pe clădit.

Unde-s doi puterea creşte. Unde-s toţi puterea e absolută. Un efort susţinut de a clădi este mult mai eficient cănd devine misiunea cător mai multor oameni, de preferabil a întregii populaţii a ţării. Trebuie să învăţăm de la naştere că a clădi este o virtute.

Nici o ţară nu simbolizează această mentalitate mai bine decât America. America a fost clădită prin efortul individual şi colectiv al tuturor celor care au ajuns acolo. Chiar dacă sunt deseori acuzaţi a fi un popor care se sfârşeşte în faţa televizorului, ei clădesc încontinuu. Îşi construiesc propriile case, îşi asamblează propriile maşini şi motociclete, îşi fac propria bere, fac muzică, fac film, crează o cultură care continuă să fie un reper global – atât pentru cei care admiră America cât şi pentru cei care o urăsc. Oricine a petrecut mai mult timp în America nu poate să nu fie impresionat/ă de forfota care există acolo. Ai impresia că toată lumea e pusă pe fapte mari şi îşi asumă acest lucru ca un element firesc al vieţii de zi cu zi – se scoală, fac duş, se spală pe dinţi, şi se apucă de clădit.

Max Weber a atribuit această virtute eticii protestante. Protestanţii îşi învăţă copiii de la naştere că pot ajunge mai repede în paradis dacă îşi petrec viaţa clădidnd – cu cât lasă mai multe în urma lor, cu atât vor ajunge mai repede „sus”. Aproape fiecare cultură protestantă este o cultură care şi-a definit existenţa prin clădit. Aceste culturi sunt cele unde ne căutăm noi cel mai des reperele culturale. Că vrem sau nu vrem, că ne place sau nu ne place, viaţa noastră este acum profund influenţată de cei care au ştiut să clădească cel mai mult în trecut.

Noi romănii, trebuie la randul nostru să ne punem pe clădit – mult şi bine, în fiecare zi, de dimineaţă până seara. Menirea fiecărui român ar trebui să fie să lase ceva (bun) în urmă. Noi trebuie să fim dumnezeii destinului nostru, destinului Romăniei, şi destinului lumii. Nu trebuie să ne convertim la protestantism pentru a face lucrul acesta. Ajunge să credem cu tărie într-o cauză mai mare decăt noi, şi să insuflăm noilor generaţii pasiunea pentru clădit. Nu trebuie să ne sacrificăm prezentul pentru a asigura un viitor mai bun celor care ne vor urma. Putem să clădim acuma, pentru noi şi restul lumii.

România, deşi este o ţară mică, poate să aibe un destin universal. Pentru a realiza acest destin toţi trebuie să ne implicăm. România are nevoie de geniul colectiv al romănilor. Trebuie să ajungem să ne lăudăm nu cu frumuseţile ţării (oricum nu am contribuit cu nimic la crearea lor), ci cu scânteia de geniu a poporului nostru. Trebuie să avem grijă de munţii noştri frumoşi, dar şi mai mult trebuie să avem grijă de oamenii noştri frumoşi – toţi cei care şi-au împletit destinul individual, cu dorinţa de a atinge un destin universal.

Ceea ce există în România incontestabil este aspiraţia mesianică, dar nu există o determinare a conţinutului acestei misiuni în conştiinţa publică.

Omul nu poate crea decăt crezându-se centrul istoriei.

Mi-ar place să fim mai copilăroşi. Nu ştiu dacă noi românii am uitat să fim copilăroşi, sau dacă nu am fost niciodată. E cert că istoria noastră nu a fost una uşoară, şi este greu să îţi păstrezi umorul şi dezinvoltura când te loveşti de probleme la tot pasul. Noi a trebuit să ne maturizăm rapid. Nu a fost o alegere, a fost un imperativ.

Maturitatea în sine nu este un lucru rău, dar schimbarea de substanţă nu este posibilă fără un dram (sănătos) de naivitate. Aşa cum indică şi Cioran, nu putem crea decât crezând cu tărie că suntem în centrul istoriei şi al universului. Trebuie să fim destul de nebuni să credem că lumea începe cu noi, indiferent de punctul în care noi înşine am pornit.

La nivel personal, ţin minte cum i-am văzut pe Americani când am ajuns prima dată în SUA. Era 2003, aveam un an greu în spatem şi aveam să confrunt un an şi mai greu la studii acolo. Pentru a-mi rezolva unele frustrări, am început o corespondenţă intensă cu unul din cei mai buni prieteni ai mei. Ne scriam des, şi ne scriam mult. Una din temele recurente care le abordam atunci era naivitatea americanilor, capacitatea lor de a se minuna de cele mai mici şi insignifiante lucruri – aşa cum o fac copiii când descoperă pentru prima dată lumea. Le satisfăceam, cu un oarecare amuzament, nevoia de a afla cât mai multe despre istoria încercată a Romăniei, şi despre viaţa mea în anii de ducă ai comunismului, şi în mijlocul unei tranziţii dure.

Pe atunci priveam naivitatea americanilor cu un aer de dispreţ şi superioritate. Comparam privirile încărcate şi serioase ale studenţilor romăni, cu privirile lor credule. Nu-mi puteam explica cum un popor care la nivel spiritual este încă în faza copilăriei, a putut să clădească o economie şi o cultură cu anvergură globală. De altfel, nouă tuturor ne place să luăm în derâdere cultura americană, şi să îi declasificăm pe americani ca pe un popor care nu ştie prea multe.

Adevărul este că esenţa şi puterea spiritului american stau tocmai în capacitatea lor de a rămâne copii. Este fenomenal să vezi cu câtă energie şi pasiune ştiu să se reinventeze. Se nasc cu convingerea că au un destin universal, şi se apucă de clădit de la o vârstă foarte fragedă. Orice înfrăngere o privesc ca pe o lecţie în viaţă, şi continuă să îşi clădească propriul destin cu aceiaşi ardoare cu care un copil învaţă să umble – indiferent de câte căzături a trebuit să îndure.

Trebuie să învăţăm şi noi să fim copii din nou. Trebuie să învăţăm să vedem lumea cu aceiaşi curiozitate şi entuziasm ca atunci când am descoperit-o pentru prima dată. Trebuie să avem curajul să ne credem centrul istoriei şi al universului – dar nu numai de dragul de a fi buricii pămăntului, ci pentru a putea crea valori universale şi tran-istorice. Cred că avem, ca popor, un destin universal. Ne trebuie numai puţină naivitate pentru a şi o face cu adevărat.

Comuniştii au încercat să creeze o epocă de aur în Romănia. Au încercat însă să o facă fără oameni, şi de multe ori împotriva oamenilor. Au încercat să creeze o vocaţie universală pentru ţară, fără a implica întregul popor. Destinul unei naţiuni nu poate fi clădit însă numai de o mână de oameni, oricât de remarcabili şi aparte ar fi ei. Noi nu putem să avem o vocaţie universală decât atunci când fiecare român este convins că are o vocaţie universală. Trebuie să creem şi să clădim – nu numai pentru noi, ci cu speranţa că putem ajuta la creerea unei lumi mai bune. Trebuie să visăm mare. Nu ne putem permite să nu avem visuri mari.

Deşi e natural să fim sceptici că o ţară de dimensiunea României poate avea o vocaţie universală, avem destule exemple bune care ne demonstrează că este posibil. De exemplu, chiar dacă comuniştii nu au investit prea mult în clădirea unei clase intelectuale cu vocaţie universală (o asemenea clasă ar fi fost o ameninţare directă la adresa sistemului), au clădit o clasă de sportivi ce au avut realizări la superlativ. În aproape fiecare colţ al lumii vom găsi oameni care ştiu cine sunt Hagi şi Nadia Comăneci. În 1989, performanţa acumulată a Romăniei la Olimpiadele de Vară era de-a dreptul impresionantă – pe atunci eram pe locul 13 în lume ca număr total de medalii adunate. Asta pentru o ţară de numai 23 de milioane de suflete, cu o economie clasată mult mai modest.

De ce nu am putea replica performanţa din sport şi în alte sfere? De ce nu putem ajunge la un punct în care fiecare român să aibă o vocaţie universală. Nu vom ajunge toţi un Da Vinci, Hegel, sau Einstein, dar o cultură în care fiecare crează este o cultură în care fiecare este un profesor. Orice act de creaţie presupune şi un act de acumulare de experienţă, şi un act de învăţare pentru cei care urmează. Clădind ne perfecţionăm pe noi şi îi perfecţionăm pe cei din jurul nostru. Suma acestei multitudini de eforturi nu are cum să nu sfârşească decât prin crearea unor valori universale.

Nu este bun şi valabil ceea ce un popor are din moşi strămoşi, ci numai ceea ce-l mână înainte.

Nevoia de a privi spre viitor este critică pentru orice popor. Citind rândurile lui Cioran, e greu să nu ai un oarecare moment de epifanie. Ca popor, şi ca cultură, orientarea noastră a fost mai mereu spre trecut. Ne agăţăm de realizările celor care ne-au precedat şi încercăm să le folosim pentru a ne da nouă înşine valoare ca români. Nu putem concepe că noi înşine am putea face istorie dacă am şti să privim cu încredere spre viitor.

Nu trebuie să uităm trecutul nostru. Nu trebuie să uităm să-i cinstim pe cei care ne-au precedat. Dar e imperativ să dorim a influenţa viitorul. Cioran sugerează că poporul israelian a reuşit să dăinuiască pentru atâţia ani, în ciuda unor adversităţi care ar fi ras alte popoare de pe faţa pămăntului, pentru că au fost mereu orientaţi spre viitor. Mai fiecare israelian trăieşte cu convingerea că este parte a unui popor ales, care îşi aşteaptă momentul de glorie. Ca atare, viaţa fiecărui israelian devine încărcată de sens şi menire.

Personal, nu mă prea încălzeşte prea mult la suflet că un român a inventat insulina. Îmi place însă nespus de mult să văd cum noua generaţie din Romănia se implică în croirea propriului viitor. Suntem parcă speriaţi de amintirea încă vie a perioadei pre-1989, şi ne apucăm cu furie de tot felul de iniţiative pentru ca nu cumva să ne prindă comunismul iară. Noua generaţie pare pornită să-şi definească propriul destin. Nu prea avem ce repere să culegem din trecutul nostru imediat, aşa că nu avem nici o altă direcţie înspre care să privim dacât înainte. Nu mai căutăm repere în trecut, ci începem să creem repere pentru viitor.

Trebuie să ajungem la un stadiu în care nu ne mai măndrim că un român a inventat insulina. Trebuie să fim consumaţi şi absorbiţi de propria misiune. Trebuie să ajungem la stadiul în care fiecare dintre noi crează valoare, pierduţi în geniul nostru colectiv. Americanii au mai mulţi laureaţi la premiul Nobel decât orice altă ţară de pe planetă, dar majoritatea nu ştiu să numească pe nici unul. Noi avem unul şi jumătate şi ne agăţăm mereu de numele lor când vrem să ne justifică ca naţiune.

Trecutul e trecut, şi istoria e pentru istorici. Fiecare romăn trebuie să încerce să facă istorie, şi pentru a face istorie trebuie să privim spre viitor. Poporul român are ca atare nevoie de o misiune, o viziune, o strategie, şi un plan de acţiune. Misiunea noastră ar trebui să fie să clădim valori universale şi transistorice. Pentru a clădi valori universale, toată lumea din Romănia trebuie să participe. Pentru a permite cât mai multor romăni să clădească, ne trebuie un sistem care să faciliteze acest lucru (mai multe despre acest subiect mai tărziu). Pentru a ne pune pe clădit trebuie să începem să definim ţeluri individuale. Trebuie să ieşim din mentalitatea refractară care ne damnează să ne plângem perpetuu de ce nu merge bine în ţară şi ne opreşte a căuta soluţii pentru problemele pe care le-am putea uşor rezolva.

Unul din cei mai mari economişti clasici, Alfred Marshall, îşi începe textul său clasic „Principile Economiei” cu următorul dictum: Natura non facit saltum – natura nu face salturi. Altfel spus, o ţară nu poate spera să facă un salt economic, politic, sau social. Ea trebuie să treacă printr-un proces firesc, şi de multe ori lent, de schimbare organică.

Dacă timp de 45 de ani am fost administraţi de comunişti, nu putem spera ca peste noapte să avem un sistem administrativ clădit pe principiile economiei de piaţă. E nevoie de timp pentru ca oamenii să-şi schimbe mentalitatea, pentru ca sistemul educaţional să reflecte noua orientare, pentru ca o nouă tranşă de specialişti să fie educaţi, pentru ca aceşti specialişti să strângă destulă experienţă în câmpul muncii, pentru ca ei să schimbe sistemul odată ce au ajuns să înţeleagă cum funcţionează. Schimbarea profundă a unui sistem cere timp. Acesta este şi motivul pentru care multe ţări lâncezesc într-o amorţeală molcomă, şi par lipsite de imaginaţie cănd încearcă să-şi definească viitorul. O schimbare profundă a unei ţări necesită un efort concentrat al fiecărui cetăţean.

În acelaşi timp, o schimbare profundă este mai tot timpul precedată de o schimbare iniţială rapidă. Revoluţia din 1989 a fost o astfel de schimbare pentru noi. Un sistem economic şi politic a fost eliminat în căteva zile, şi unul nou a început să fie clădit de atunci încoace. Acest proces a fost pentru cei mai mulţi dintre români unul dureros. Schimbarea, de orice natură şi oricât de necesară ar fi, este dureroasă. Euforia revoluţiei a fost urmată de dura realizare că un întreg sistem trebuia re-clădit din temelii. Am purces ca atare să emulăm sistemele vestice, fără a avea însă experienţa lor. Am dorit să avem politicieni competenţi fără însă a le oferi timpul să înveţe să funcţioneze într-un mod competent. Am vrut instituţii lipsite de corupţie, fără a ne implica în schimarea unui sistem administrativ mult prea birocratic.

Este întotdeauna mai uşor să elimini un sistem decât să clădeşti unul viabil. Euforia unei schimbări rapide este mai tot timpul urmată de chinul schimbărilor individuale ce trebuie să-i urmeze. Ne-am bucurat că am dat jos un sistem comunist putred, dar nu am fost dispuşi să facem schimbările necesare pentru a transforma această schimbare rapidă într-una cu adevărat profundă. Am dorit mai multă liberate dar nu am fost dispuşi să luăm mai multă iniţiativă în influenţarea propriului destin. Am dorit un sistem economic bazat pe competenţă şi crearea de valoare reală, dar am fost reticenţi la a renunţa la slujbele oferite de stat. Am dorit ca lumea din jurul nostru să se schimbe, dar am fost mai înceţi în a ne schimba noi pe noi.

Toată lumea aşteaptă ca altcineva să înceapă schimbarea, şi uităm cât de grea este schimbarea pentru noi personal. Ultimele descoperiri din domeniul psihologiei şi al economiei comportamentale arată de altfel că noi suntem programaţi să avem o aversiune la schimbare. De cele mai multe ori ne schimbăm numai atunci când este absolut necesar, când ne ajunge cuţitul la os, cănd nu avem nici o altă alternativă. Dacă nu mai suportăm un şef sau un mediu de lucru, căutăm o altă slujbă; dacă simţim monotonia într-o relaţie căutăm un alt partener; dacă nu găsim oportunităţile la noi în ţară, le căutăm altundeva.

Cei mai mulţi dintre noi ne schimbăm nu pentru că simţim o nevoie inerentă de a ne îmbunătăți, ci pentru că nu avem nici o altă alternativă. Urmăm principiul darwininian al supravieţuirii celui care se adaptează mai repede, şi lăsăm schimbarea să fie pornită şi ghidată de instinctul nostru reptilian.

Pentru a schimba ţara din temelii, fiecare român trebuie să simtă că i-a ajuns cuţitul la os. Fiecare romăn trebuie să îşi asume misiunea schimbării ca pe un imperativ personal. Trebuie să fim ca şopârlele care au învăţat să zboare pentru a nu fi înghiţite de cenuşa istoriei şi a uitării. Schimbarea trebuie să fie mantra şi religia noastră. În numele schimbării trebuie să învăţăm să facem sacrificii. Nu trebuie însă să ne sacrificăm prezentul şi vitorul. Nu e necesar să ne punem propriul destin în camera de aşteptare pentru ca copiii, nepoţii, şi strănepoţii noştri să se bucure de o viaţă mai bună. Putem să o facem noi pentru noi.

Ultimele descoperiri ştinţifice arată că procesul evolutiv în regnul animal poate să se întâmple foarte rapid. În „The Beal of the Finch” Jonathan Weiner descrie cum o specie de păsări din Insulele Galapagos îşi schimbă morfologia şi comportamentul în funcţie de schimbările bruşte ale mediului. Nici măcar Darwin, care însuşi a studiat această specie de păsări, nu a anticipat cât de rapid poate evolua o specie.

Dintre toate specile de pe planetă, oamenii au cea mai mare capacitate de schimbare şi adaptare. Profilul nostru biologic, social, şi cultural nu este dăltuit în piatră, şi suntem capabili să facem un salt evolutiv. Putem să generăm o schimbare rapidă şi de profunzime. Putem să generăm schimbarea la faţă a României.

Nu trebuie să fi un prozelit al capitalismului pentru a-ţi da seama că nici un popor nu a reuşit să lase ceva în urmă fără a se dezvolta economic mai întâi. Reformele cele mai profunde ale societăţii umane, de la introducerea democraţiei, la emanciparea femeilor, s-au petrecut în ţări dezvoltate. Schimbările artistice şi culturale cele mai profunde, de altfel cele mai multe schimbări, se produc în ţări cu o economie solidă. Ţările dezvoltate economic sunt cele de la care ne căutăm noi repere acuma.

O economie este cu atât mai solidă cu cât oamenii din care este alcătuită sunt mai productivi – adică cu cât clădesc mai mult. Mai mult, cu cât oamenii unei ţări sunt mai productivi, cu atât vor crea condiţii favorabile pentru productivitate mai ridicată în viitor. O economie dezvoltată este o economie care permite mai multor oameni să-şi urmeze visul. Ca atare, cheia dezvoltării economice stă în fiecare individ.

În România există o oarecare manie, ce-i drept mai puţin efervescentă acuma, de a susţine că salvarea economică a României stă în agricultură, industrie, şi turism. Ca atare, ar trebui să mutăm populaţia României pe brazdă, în fabrici, în hoteluri şi restaurante. Nu că nu am avea nevoie de aceste sectoare. Ele sunt critice unei economii cu adevărat sustenabile. Dar nu ar trebui să le gândim ca motoare economice, şi nu ar trebui să ne punem speranţa salvării economiei românești în ele.

Faceţi , de exemplu, un uşor exerciţiu matematic pentru a determina care este potenţialul de creştere a productivităţii pentru cineva care lucrează în aceste câmpuri de lucru. Badea Ion poate să fie cel mai harnic ţăran de pe faţa pământului, dar nu va putea scoate mai multe produse de pe tarlaua lui decât îi permite timpul, vremea, şi suprafaţa efectivă a pământului. Singurul mod de creştere a productivităţii în domeniul agricol este prin integrare verticală şi consolidare a activităţilor agricole. Aceasta înseamnă să avem mai puţini oameni care se ocupă de agricultură, nu mai mulţi. În America, numai 2% din populaţie face agricultură şi produc hrană pentru trei Americi. În România, 45% din populaţie îşi găseşte veacul la sat şi nu putem să ne acoperim propriile nevoi de hrană.

Pe aceiaşi linie de idei, dacă ne punem să mutăm oamenii în fabrici, vom ajunge la un moment dat să atingem un plafon de productivitate. Gheorghe, oricât de harnic şi talentat ar fi el, poate să producă un număr limitat de produse efective (maşini, locomotive, sau pioneze). Fabrica Dacia are mai puţini angajaţi decât avea în 1989, dar are venituri mult mai mari – pentru că au introdus sisteme de producere automatizate, au introdus un design simplu şi modern, şi, cel mai important, au introdus un concept de marketing şi vănzări genial: maşina de 5.000 Euro. Acum găseşti Dacii pe străzile Vienei, Berlinului, Parisului, Belgradului, de la Bucureşti pănă la Madrid, şi de la Rabat pănă la Stockholm.

Dezvoltarea economică este, în termeni simpli, înlesnită de oameni care găndesc, plănuiesc, şi produc, nu de oameni care numai produc. În termeni puţin mai ezoterici, o ţară este cu atât mai dezvoltată, cu cât există mai mulţi oameni care îşi găsesc menirea în ceea ce fac – când muncesc de plăcere nu pentru a-şi câştiga existenţa. Una din menirile statului este să înlesnească căt mai multor oameni să îşi găsească menirea – indiferent dacă o fac în ţară sau afară.

Schimbările cele mai importante ale erei noastre se produc mai tot timpul la oraş. Oraşele sunt templele creaţiei omeneşti – manifestare a schimbării unei ţari, şi motoare ale schimbării. Aşa cum nici o ţară nu a clădit fără să se dezvolte mai întâi, la fel nici o ţară nu s-a dezvoltat fără să se urbanizeze mai întâi. Oraşele oferă ceea ce economiştii numesc economii de scară şi de scop. Cu cât sunt mai mulţi oameni adunaţi într-o conurbaţie, cu atât sunt mai productivi şi mai creativi. Un studiu regional din America a arătat că o persoană din New York este de aproape trei ori mai productivă decât o persoană dintr-o zonă mai puţin densă care face exact acelaşi lucru. De exemplu, un artist care face tatuaje mult mai greu poate să îşi susţină o afacere la sat decât la oraş – la sat cu greu poate găsi o masă critică de oameni care să dorească tatuaje. De asemenea, o persoană care îşi face tatuaj la oraş, poate influenţa mult mai mulţi oameni să îi urmeze pe urmă. Proximitatea dintre o masă mare de oameni permisă de oraşe înlesneşte răspândirea ideilor, inovaţia, şi creerea de noi trenduri.

Evident, cu cât este mai mare un oraş, cu atât este mai mare potenţialul creativ al celor care locuiesc acolo. În absolut fiecare ţară cu o economie de Doamne ajută, oraşele mai mari constituie motorul economiei. Oraşele produc inovaţie, oraşele generează bunăstare, oraşele înlesnesc revoluţii.

Schimbarea la faţă a României numai la oraş se poate produce. Cea mai importantă schimbare de care are nevoie România este creerea unei culturi urbane veritabile. Tradiţional, noi suntem o cultură rurală. Trebuie să devenim însă o cultură urbană. Trebuie să creem oraşe frumoase care să ofere un spaţiu de desfăşurare şi interacţiune pentru geniul colectiv al romănilor.

Dacă dorim să ieşim din negura uitării şi de la periferia lumii civilizate, trebuie să ne dezvoltăm oraşele. Viitorul nostru poate fi clădit cu mai mult spor cănd lucrăm cot la cot cu mulţi alţii ce au aceleaşi aspiraţii ca şi noi. În acelaşi timp, trebuie să evităm să dezvoltăm oraşe care nu sunt mai mult decăt nişte muşuroaie de locuit. Scopul unui oraş nu ar trebui să stea în a oferi un dormitor pentru un număr cât mai mare de oameni, ci trebuie să fie un veritabil spaţiu de interacţiune între oameni – are nevoie de cafenele, baruri, spelunci, pieţe frumoase, străzi pietonale, multă verdeaţă, transport public bine pus la punct, concerte, manifestaţii, proteste, festivaluri, oportunităţi pentru voluntariat, serviciu public eficient. Un oraş adevărat are nevoie de o viziune, şi trebuie să ştie să racoleze întreaga populaţie în realizarea acestei viziuni. Un oraş adevărat trebuie să fie construit pentru oameni, nu pentru maşini, corporaţii, sau guvern.

Admiratorii ideilor lui Hegel ştiu că nu există un sistem ideal. Orice sistem îşi caută echilibrul între două extreme – care la rândul lor se află în continuă mişcare. Mai toate sistemele democratice, de exemplu, se mişcă între tendinţe politice de stânga şi tendinţe politice de dreapta, cu extremele de rigoare – în acest caz, comunismul şi libertarianismul. Din punct de vedere socio-politic şi economic, orice sistem trebuie să găsească echilibrul între instituţii şi pieţe.

Pieţele sunt modul nostru natural de a fi, cele care ne permit să dăm frâu tuturor impulsurilor noastre fără constrângeri exterioare. Instituţile sunt cele care reglementează pieţele atunci când acestea dau rateuri. În „War in Human Civilization”, Azar Gat face o minunată trecere în revistă a modului în care au apărut primele instituţii. El arată că starea de conflict şi război a fost starea naturală a mai tuturor societăţilor omeneşti primordiale, iar primele instituţii au fost create dintr-o nevoie a unor grupuri omogene de oameni să se protejeze de alte grupuri, de vicisitudinile unei vieţi cu multe incertitudini, şi de sine înseşi.

De-a lungul timpului, în lupta continuă pentru spaţiu, sex, şi resurse, cei capabili de mai multă violenţă i-au eliminat pe cei mai paşnici. E cunoscut de exemplu că neaderthalii au fost stârpiţi de către strămoşii noştri după o coabitare destul de îndelungată. Grupurile care au ştiut să se organizeze mai bine, au fost de obicei şi cele care au scris istoria. Aceste grupuri au creat structuri ierarhice, sisteme administrative, legi şi reguli de conduită. În sine, administraţia publică poate fi considerată a fi a doua slujbă ca vechime din lume, şi una din slujbele care nu va dispărea niciodată.

Chiar şi atunci cănd un sistem administrativ dă faliment, cum s-a întâmplat de exemplu recent în Somalia, oamenii vor căuta să se regrupeze în sisteme omogene şi să formeze societăţi mai mici. În esenţă, puţini oameni concep să trăiască în afara unei comunităţi sau a unei societăţi. Nu putem trăi într-o lume fără şefi. Căutăm mereu siguranţa şi relativa certitudine a ierarhiilor. Ne place să ne plângem de superiorii noştri (lucru de altfel normal şi natural), dar ne-am panica dacă am şti că nimeni nu este la conducere. În termeni simpli, o societate fără o structură ierarhică şi fără un aparat administrativ (adică o societate fără instituţii), este o societate în care oricine poate să vină să îţi dea în cap fără să fie supus nici unor repercusiuni.

Instituţile sunt absolut necesare pentru supravieţuirea unei societăţi, şi au fost critice în dezvoltarea primelor civilizaţii umane. Pe măsură ce societăţile omeneşti au devenit mai mari şi mai complexe, au avut nevoie de instituţii tot mai mari şi mai complexe – instituţii care să educe, să construiască drumuri şi poduri, să creeze spaţii pentru comerţ, pentru artă şi cultură.

Bineînţeles, orice instituţie creată presupune şi o privare de libertate a subiecţilor ei. De exemplu, dacă Ion te-a călcat pe degete, nu poţi să te duci să îl snopeşti în bătaie pentru că există instituţii şi reguli care reglementează asemenea speţe. Dacă vrei să fumezi în anumite locuri publice, nu poţi să o faci pentru că există legi ce protejează drepturile nefumătorilor. În esenţă, orice instituţie creată de o societate presupune renunţarea la anumite drepturi individuale pentru a proteja interesele mai mari ale grupului.

Cheia unui sistem ideal este de a şti să găsească echilibrul fin între drepturile şi libertăţile individuale şi interesele mai mari ale societăţii. În momentul în care există un derapaj într-o parte sau alta (prea multă sau prea puţin libertate), sistemele îşi pierd valabilitatea. Cele mai multe revoluţii pornesc din nevoia de a adresa aceste derapaje.

Pănă la amurgul Revoluţiei Industriale, mai toate revoluţile au fost revoluţii ce au căutat să înlăture instituţii ineficiente – instituţii anacronice (care nu au ştiut să se schimbe în tandem cu timpurile), instituţii corupte (ce nu permit accesul la putere şi resurse ale grupurilor ale căror interese aparent le protejează), instituţii despotice (care pun interesul propriu deasupra interesului grupului). Războiul de Independenţă American, Revoluţia Franceză, Revoluţia Română din 1989, sunt numai câteva exemple.

Revoluţia industrială a dus pentru prima dată la creerea unor revoluţii împotriva pieţelor (asta dacă nu considerăm creerea primelor societăţi umane ca o revoluţie împotriva anarhiei). Motivul este simplu: revoluţia industrială a permis apariţia unor sisteme mai democratice, şi a permis accesul mai multor oameni la putere şi resurse, dar a creat şi o serie de probleme (sau externalităţi în termeni economici) ce nu au fost reglementate de nici o instituţie. De exemplu, neavând punct de referinţă cu privire la organizarea eficientă a muncii, mulţi din primii industrialişti trăgeau de salariaţii lor ca de caii de cursă lungă. O făceau nu neapărat pentru că erau oameni răi, ci pentru că dacă ei nu o făceau, competitorii lor le-o luau înainte. În lipsa unor reglementări clare care să dicteze drepturile angajaţilor, fiecare industrialist încerca să stoarcă ultimul dram de productivitate din salariaţi pentru a maximiza profiturile, şi pentru a asigura viitorul companiei.

Revoluţia industrială a dus la o expansiune economică fulminantă, dar a fost de asemenea caracterizată printr-o oarecare lâncezeală în dezvoltarea unor instituţii care să protejeze oamenii de efectele negative ale revoluţiei industriale (exploatarea salariaţilor, monopolurile, poluarea). Ca atare, nu au întărziat să apară voci care să critice neajunsurile noului sistem capitalist. Cele mai cunoscute voci sunt cele ale lui Marx şi Engels.

Critica adusă la adresa sistemului capitalist de către Marx are o bază reală, soluţia propusă de el însă a creat probleme pe care noi le ştim deja bine. În esenţă, Marx a considerat că sistemul capitalist este falimentar şi damnat să eşueze, iar singura sa salvare era o instituţionalizare completă a sistemelor politico economice, pentru a proteja interesele grupului. În loc să propună un set de instituţii care să reglementeze această nouă faţetă a vieţii oamenilor, Marx a propus un sistem de instituţii complet nou – un sistem care elimina multe drepturi individuale pentru „binele” societăţii.

Marx a propus practic o revoluţie împotriva pieţelor. Revoluţile efective inspirate de el însă (de la cea din Rusia, la cele din Cuba, Korea, Vietnam, sau Cambogia) au sfârşit prin a fi revoluţii împotriva unor instituţii deficitare. Marx continuă să fie valabil în unele cercuri pentru că ce a propus el este o filosofie nu o teorie. Răndurile sale au fost reinterpretate şi ajustate după bunul plac al celor care i-au folosit filosofia ca un mod de a-şi justifica propriile programe. Marx a propus o revoluţie împotriva pieţelor, dar nu cred că a înţeles pe deplin că o asemenea revoluţie duce inevitabil la o dramatică îngrădire a drepturilor şi libertăţilor individuale, şi pe termen lung la o atrofiere a instituţilor şi al sistemului pe care şi-a propus sa le schimbe.

Experienţa României cu comunismul este ilustrativă în acest sens. Primii ani ai comunismului au fost, în experienţa celor care i-au trăit, destul de buni. În aceşti primi ani, statul a preluat controlul asupra tuturor activităţilor care înainte erau organizate de sectorul privat. Pentru mulţi oameni această măsură a fost binevenită. Viaţa este grea, iar viaţa cu un număr mare de incertiudini poate fi o corvoadă. Comunismul a oferit oamenilor siguranţa unei vieţi aşezate, în schimbul renunţării la o pletoră de drepturi individuale. Un exemplu extrem al acestui proces, care de altfel nu este prea departe de realitate, este cel al unei închisori. La închisoare oamenii nu trebuie să aibe grijă de nimic (totul le este oferit), dar de asemenea nu au nici foarte multe libertăţi.

În România comunistă, acest troc între drepturi individuale (ca de exemplu dreptul de a călători în străinătate, sau dreptul de a porni o firmă) şi interesele mai largi ale societăţii (cum ar fi slujbe pentru toată lumea, protejarea drepturilor muncitorilor, servicii publice de bază pentru toată lumea) a ţinut un timp bun. Urmând modelul ţărilor industrializate, comuniştii s-au pus să mute mase mari de oameni de pe ogor în fabrici. Această migraţie, de multe ori forţată, a dus la substanţiale creşteri în productivitate, şi la o continuă expansiune a economiei. Iar când economia creşte, oamenii sunt fericiţi şi docili.

Însă, odată ce o bună parte din oameni au fost mutaţi în fabrici, iluştrii consucători comunişti nu au avut mintea să imagineze următorul pas. Dacă ţările din vest au început să facă tranziţia spre sectorul servicilor, comuniştii au rămas pe modelul producţiei de dragul de a produce. În loc să permită societăţii largi, geniului colectiv, să identifice soluţii la toate problemele care au apărut în sistem, comuniştii au purces să concentreze puterea şi decizile de politică economică în mâinile unui număr tot mai mic de oameni.

Ce nu au realizat conducătorii comunişti este că un sistem este cu atât mai dinamic şi mai flexibil cu cât permite cât mai multor oameni să ia parte în procesul decizional. Orice sistem trebuie să ştie să îşi tragă seva din geniul colectiv al oamenilor pe care îi serveşte. Aceasta nu înseamnă că masele au întotdeauna dreptate. Dacă ar fi după mase, statul nu ar trebui să impună nici o taxă dar să ofere toate servicile necesare bunei funcţionări a unei societăţi (sistem educativ, sistem de sănătate, servicii publice ca apă, canalizare şi deşeuri menajere, electricitate, drumuri şi poduri, infrastructură de telecomunicaţii, etc.). California riscă să intre în faliment acum pentru că nu poate să majoreze taxele în urma unei iniţiative populare de a le ţine la un nivel fix.

Masele nu au întotdeauna dreptate, dar cu cât le este permis mai multora să participe în procesul decizional, cu atât pot găsi mai uşor soluţii la problemele unei lumi plină de incertitudini şi din ce în ce mai complexă. Cu cât puterea decizională reală este concentrată în mai puţine mâini (oricât de competenţi ar fi cei care deţin puterea), cu atât există mai multe şanse de a da rateuri.

Criza financiară recentă ilustrează acest lucru foarte bine. Această criză de asemenea ilustrează nevoia de a crea o serie de instituţii şi legi care să reglementeze un sistem financiar ce şi-a dat în petic – un sistem financiar necesar pentru bunul mers al economiei mondiale, dar şi un sistem care este din ce în ce mai opac şi mai puţin divers (dominar de câteva firme gigant).

Un sistem ideal nu este unul de stânga sau unul de dreapta, ci unul care ştie să găsească echilibrul între aceste două extreme. Un sistem ideal este unul care protejează iniţiativa personală şi drepturile individuale, fără a sacrifica însă interesele mai largi ale societăţii. Un sistem ideal este unul care ştie mereu să se re-inventeze, creând instituţii adiţionale atunci când pieţele dau rateuri, şi permiţând pieţelor să îşi facă de cap atunci când lucrurile merg uns. Un sistem ideal are nevoie de nişte principii fundamentale de bază, dar şi de destulă flexibilitate pentru a se schimba în pas cu timpul. Un sistem ideal trebuie să asculte de vocea celor nemulţumiţi, altfel riscă ca o voce nemulţumită să se transforme într-un cor. Un sistem ideal înlesneşte cât mai multor oameni realizarea proprilor vise, fără a îngrădi posibilitatea altor oameni de a-şi realiza visele.

Schimbarea la faţă a României trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi. Planul de acţiune pentru România 2.0 nu trebuie scris de nişte consultanţi obosiţi în birouri cu uşile închise, ci trebuie discutat de întreaga Românie – în cafenele, baruri, pe Facebook, în pieţe, în autobuz, în clasă, pe coridoare, la uşa biroului, la scara de bloc.

Postat in Opinii | 1 comentariu »

Protestatarul fără adresă

scris de Oana Moisil, duminică, 22 ianuarie 2012, 5 comentarii, 1,152 vizualizări

Oana Moisil are 21 de ani și studiază Jurnalismul la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Lucrează ca voluntar la UBB Radio, susține campania ”Salvați Roșia Montană!” și a debutat în presa scrisă în AperiTIFF.

Mă doare în cot de poliție. Nu am bani, nu am casă.

Fiecare oraș are personajele lui. Fiecare personaj are o poveste. Fiecare poveste are un banner. Pe un carton alb, Mircea Varga scria nervos, în urmă cu trei săptămâni, explicația pentru nesupunerea lui civică. Are 24 de ani și nu a avut niciodată o casă.

De 9 zile încoace, Mircea zâmbește – Clujul i s-a alăturat. Aproape de ora 18, un stol de ciori se plimbă pe cerul Pieţei în așteptare. Jurnaliștii pregătesc camerele de filmat. În autobuzele care vin spre centru se înmulțesc bannerele. Jandarmii îmbracă echipamentele de țestoase ninja. Mircea așteaptă.

Mircea vrea democrație, nu oligarhie

Pentru protestatarii din Piața Unirii, noțiunea de stat este diferită de a lui Mircea. Pentru el, statul este cel care l-a crescut până la 17 ani. De când a plecat de la centrul de plasament din Satu-Mare, a hoinărit prin Spania, Italia și Franța, acolo unde a lucrat în construcții. De două luni, s-a mutat pe străzile din Cluj-Napoca. Nu mai are acte, i-au fost furate. De dimineața și până seara, desenează icoane, catedrale, portrete – ”Mi-a dat Dumnezeu mentalitate bună să pot desena”. Tot de atunci, nu plătește amenzile. El nu consideră că apelează la mila publică. Ce-i drept, nu cerșește, ci desenează.

De 9 zile, icoanele lui Mircea și bannerul în care își exprima durerea în cot față de autorități au fost înlocuite.

În cele două plase galbene, el are două pături care-i țin loc de pat, creioanele colorate, blocul de desen și caricatura președintelui Traian Băsescu, în varianta ”cu coarne”. El nu amestecă protestele cu afacerile, de aceea e singurul desen pe care nu îl vinde. L-a tras la xerox și îl împarte în mulțime.

În urmă cu o seară, în Cluj s-au împărțit stickere. În dreptul inimii, Mircea și-a lipit mesajul Vrem democrație, nu oligarhie.

După câteva ore în care sute de voci au strigat, în repetate rânduri, ”Ieșiți din casă, dacă vă pasă!”, toți protestatarii s-au îndreaptat spre căldura locuințelor. Doar Mircea a luat autobuzul 9 spre Calea Florești nr. 79, acolo unde o scară de bloc îl așteaptă fără interfon, răcoroasă și plină de pași.

Oamenii buni ai lui Mircea

Întrebă-l ce mai face. Întrebă-l cine este. Oferă-i un ceai cald şi acceptă să-ţi ofere şi el unul, când îngheţi la protest. Ascultă-l. Răsfoieşte-i desenele şi încurajează-l să mai facă şi altele. Dacă faci măcar unul din aceste gesturi, Mircea te va cataloga ca fiind om bun. L-am întrebat cine a fost bun cu el. Printre ei, a amintit-o pe profesoara de română care avea răbdare cu el la ore, pe directorul centrului de plasament care îi dăruia haine, pe locatarii care „nu îi ţipă păturile din scară”.

Presa și protestul lui Mircea

De când au început protestele, jurnaliștii au vânat excepțiile. Au închis urechile la glasul comun al Pieței și au filmat violențe, s-au strecurat prin mulțimea sufocantă să-l prindă în cadru pe singurul om beat de acolo, au aproximat eronat numărul protestatarilor, uneori înjumătățind cifra reală.

Pe oamenii din stradă, ziariștii îi întreabă, în fiecare seară, același lucru: ”Pentru ce ați ieșit?” Ca și cum motivele se schimbă odată cu perechile de șosete groase pe care le încalţă de 9 zile încoace, ca și cum fiecare zi aduce cu sine o răzgândire, ca și cum fiecare seară în frig omoară o convingere.

V-aţi gândit, stimaţi jurnalişti, să îl întrebaţi pe un protestatar cine este, înainte de-a-l întreba de ce e în stradă?

Întrebați-l pe Mircea Varga cine este. Sunt curioasă dacă veţi mai putea să întrebaţi ulterior de ce iese.

Etichete: Oana Moisil, Protestatar Postat in Opinii | 5 comentarii »

De ce protestăm?

scris de Muresan Raul Cristian, vineri, 20 ianuarie 2012, 4 comentarii, 705 vizualizări

Raul Mureşan este directorul Laboratorului de Neuroştiinţe Experimentale şi Teoretice de la Centrul pentru Cercetări Cognitive şi Neurale (Coneural), Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie. S-a născut şi a studiat în Cluj-Napoca după care a petrecut 4 ani în Germania la Institutul Max Planck pentru Cercetarea Creierului şi Institutul pentru Studii Avansate din Frankfurt am Main. La sfârşitul anului 2007 s-a întors la Cluj-Napoca, unde activează în domeniul cercetării creierului.

Mulţi se întreabă zilele acestea de ce iese lumea în stradă? Ce urmărim? Credem că vom avea vreun rezultat, că se va schimba ceva? Deşi pare dificil de înţeles la o primă vedere, răspunsul la aceste întrebări este de fapt foarte simplu.

„Roşia Montană nu e de pomană!”, „PDL şi USL aceeaşi mizerie! PDL şi USL fură prin rotaţie!”

După 22 de ani de apatie socială, România s-a trezit! Să remarcăm faptul că până în ianuarie 2012 cetăţenii acestei ţări nu au reacţionat faţă de sistemul politic „original” românesc, corupţia generalizată, lipsa viziunii şi a dezbaterii publice. Episodul din Piaţa Universităţii 1990, fără a-i minimaliza importanţa, a fost mai degrabă o continuare a luptei împotriva comunismului decât un protest social de tipul celui la care asistăm acum. Pentru că relativ la clasa politică în general, românii s-au mulţumit în cei 22 de ani să îndure, să dispere în tăcere, să se demoralizeze, să aleagă întotdeauna răul cel mai mic, să creadă fatalist că „asta e.. nu ai ce să faci”. Lipsa de reacţie a oamenilor a condus la alienarea clasei politice, care văzându-se fără presiune din partea populaţiei a ajuns treptat să o considere, din ce în ce mai mult, ca pe o masă de manevră amorfă şi tăcută, capabilă să suporte orice. Tăcerea şi comoditatea noastră a creat un monstru. Rotindu-se la putere pe rând, aceleaşi grupuri de oameni mânate de interese uneori chiar transpartinice (vezi cazul Roşia Montană), au început să capete tot mai multă încredere de sine, să se lepede de orice urmă de teamă, cocoţaţi pe un piedestal ce părea inamovibil. De acolo de sus, au trecut de la traficarea intereselor României în anii 90 pe sub masă, pe ascuns, la afaceri la vedere fără nicio jenă în anii 2000, şi au sfârşit prin a ne „pune la punct” cu pumnul în gură, a ne jigni şi a ne sfida, culminând cu impertinenţa lui Traian Băsescu. În lipsa reacţiei publice, au crezut că pot întinde coarda la nesfârşit, că acest popor este într-atât de îndobitocit încât îl poţi manipula şi muta de colo-colo ca pe o grămadă de bolovani inerţi, ca pe nişte sclavi legaţi la gură, orbi şi surzi.

„Nu vrem să fim o naţie de sclavi!”, „Libertate, demnitate!”, „Ole ole, noi urâm partidele!”, „Rupţi de corupţi!”

Dar iată că şi românii au o limită. În sfârşit s-au trezit şi încep timid dar sigur să înţeleagă că în orice sistem democratic este nevoie de echilibru. O clasă politică nesancţionată, fără presiune pe ea, va face tot ce îi va trece prin minte fără nicio jenă. Pentru că alegerile din 4 în 4 ani nu pot reprezenta o sancţiune pentru o mare familie de grupuri de interese care ajung pe rând la „ciolan”, războindu-se de ochii lumii în timp ce îşi rezolvă interesele prieteneşte pe la spate.

Îmi pun întrebarea atunci dacă acum nu am cu cine vota, cum pot eu să sancţionez clasa politică altfel? Răspunsul l-au dat cetăţenii în aceste zile: în stradă, punând presiune pe întreaga clasă politică, dându-le o palmă dură şi scuturându-i de pe piedestalul lor aparent infailibil ca să se trezească odată atunci când se vor lovi de caldarâmul rece şi dur al realităţii. Pentru că poporul este infinit mai realist şi mai lucid decât politicienii actuali.

Astăzi stimaţi politicieni, am dat cu voi de pământ ca să înţelegeţi că „nu vrem să fim o naţie de sclavi” şi că suntem „rupţi de corupţi”! Este acum lesne de înţeles ce vrem să obţinem în stradă. Presiune! Să îi trezim pe politicieni din somnul lor, să ne delimităm de ei, să pornim în societatea românească un val de dezbateri care să ne ducă spre un viitor mai demn. Românii sunt datori faţă de copiii lor să îşi dezvolte şi exercite dreptul civic şi democratic de a protesta paşnic iar prin aceasta să stabilească în sfârşit, după 22 de ani, echilibrul demult uitat între interesul politic şi forţa societăţii. România va arăta altfel abia atunci când presiunea din partea societăţii va aduce echilibrarea balanţei socio-politice, când politicienii vor şti să se teamă de cei pe care îi reprezintă, când vor şti că suntem cu ochii pe ei şi că sunt priviţi şi sancţionaţi rapid şi ferm. Democraţia directă pe care nu am ştiut să o exercităm atâţia ani, a fost fără îndoială şi vehiculul care a creat climatul socio-politic echilibrat al ţărilor occidentale. Spus mai pe şleau, în occident politicienii se tem de societate, dacă apare un scandal uneori chiar mărunt, demisionează imediat. În România acest lucru nu s-a întâmplat în toţi aceşti ani pentru că presiunea publică, din stradă, a lipsit aproape cu desăvârşire.

Pentru mine personal demisia Guvernului înainte de alegeri nu este o miză şi nici nu are mult sens, pentru că ar fi doar schimbarea unora cu alţi exponenţi ai aceleiaşi clase politice. Nici nu cred că Traian Băsescu se va mişca din funcţia unde a ajuns, recunosc, inclusiv prin votul meu. Iar Opoziţia nu reprezintă sub nicio formă o alternativă viabilă. Consider însă că zilele pe care le trăim sunt istorice pentru că prin proteste putem învăţa ce înseamnă democraţia directă, putem să facem presiune pe întreaga clasă politică şi să stabilim echilibrul atât de necesar între politic şi societate. Nu putem schimba politicienii peste noapte, dar îi putem face să se teamă, să ne respecte. Aici nu e vorba de o reacţie la măsurile de austeritate, ci de o atitudine civică a societăţii faţă de problemele cronice ale clasei politice actuale. Departe de a fi inutile, protestele din aceste zile sunt, dimpotrivă, o mare binecuvântare şi o rază de speranţă care ne arată că societatea românească încă nu a murit, de-abia ce s-a trezit!

Câteva dintre sloganele mele preferate:

„Fără nepotisme!”

„6% pentru educaţie!”

„Ţara noastră arde, voi filmaţi petarde!”

„Băsescu Traian, primul huligan!”

„Vrem spitale nu catedrale!”

„SRI lasă-ne bani de educaţie!”

„Unitate naţională!”

„Presa liberă!”

„Vrem democraţie nu oligarhie!”

„Studenţii protestează, nu politizează!”

„Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi!”

Etichete: Recomandare importanta Postat in Opinii | 4 comentarii »

Realitatea de la Roșia Montană, altfel decât în clipurile publicitare RMGC

scris de Cluj.info, vineri, 6 ianuarie 2012, 19 comentarii, 431 vizualizări

Bianca Alexandra Cobori are 24 ani de ani, s-a născut și a trăit până acum 5 ani la Roșia Montană. Deși acum locuiește în București, pentru ea Roșia Montană rămâne acasă. Citește mai jos mărturia Alexandrei despre ceea ce s-a întâmplat și continuă să se întâmple la Roșia Montană, o realitate altfel decât cea pe care o vezi în clipurile publicitare RMGC.

“Numele meu este Bianca Alexandra Cobori, am studiat Antropologia Economică şi în prezent mă ocup de Management Cultural. Am 24 de ani, locuiesc în Bucureşti şi pentru mine Roşia Montană reprezintă, dincolo de o chestiune amplu controversată, acasă.

Am plecat în urmă cu cinci ani dintr-un loc sărăcit forţat, cu o comunitate despicată, cu oameni independenţi şi mândri transformaţi peste noapte în cerşetori la uşile unei companii apărute din senin şi de niciunde; dintr-un loc controversat în care planurile de viitor, principiile, valorile sau priorităţile fuseseră şterse ca prin minune şi înlocuite de un parvenitism şi o pierdere a verticalităţii ce păreau să convină ambelor părţi. Oamenii deveneau bogaţi peste noapte şi plecau dintr-un loc în care parcă nu fuseseră niciodată, în timp ce o companie străină fără vreo istorie sau responsabilitate, înghiţea, încetul cu încetul, o localitate întreagă şi făcea presiuni fantastice asupra oamenilor ce-şi păstrau încă scepticismul.

Mesajul devenise clar, sau sunteţi cu noi sau împotriva noastră, iar în lupta dintre o companie cu un capital puternic şi o comunitate de oameni simpli, tabăra era aleasă fără a sta prea mult pe gânduri; localitatea devenise astfel, un loc din care un tânăr pleca fără prea mult regret. Strategia tacită de marketing funcţionase perfect – oamenii se simţeau martorii neputincioşi ai propriului eşec, banul fără muncă în schimbul unei case, al unui pom sau … mormânt din cimitir, primea semnificaţia majoră, iar părinţii renunţau să mai investească în vreun fel în studiile copiilor lor, în condiţiile în care compania îi transforma, pe loc şi fără pretenţii, în falnici angajaţi ai unei structuri multinaţionale, la care ei – oameni simpli – nici nu ar fi visat. Mai mult, laptele şi mierea urmau să curgă feeric în noua localitate pe care compania urma să o construiască în vârful unui munte (că acel teren era probabil instabil, că nu era nici o posibilitate reală a unei vieţi normale într-o zonă ce nu fusese locuită niciodată din motive mult prea lesne de înţeles, sau că în jurul localităţii viitoare, pământul urma să fie dinamitat şi ciuruit de aceşti falnici salvatori-căutători moderni de aur, nu prea mai interesa pe nimeni). Pentru ceilalţi oameni, constituiţi de ceva vreme în minoritate, lucrurile erau ambigue, simţeau teamă pentru ceea ce urma să se întâmple şi intuiau că povestea minunată, povestită de cei mari şi cei mici deopotrivă, era o catastrofă camuflată de minciuni, reclame, sponsorizări ieftine şi autorităţi devenite impasibile. “Hopul” iniţial fusese depăşit – după vreo 10 ani de ştiri neoficiale şi zvonuri răspândite pe la colţuri, unii oameni implorau un loc de muncă în cadrul companiei (cei cu reale capacităţi de uitare a propriei verticalităţi, ajunseseră chiar directoraşi cu un job description pe care nu-l puteau nici traduce în limba română), ceilalţi aşteptau cu ardoare vânzarea proprietăţilor şi stăteau cu actele de proprietate la coadă, la uşile birourilor lor, în timp ce restul minoritar prefera să-şi trăiască în continuare viaţa, să meargă la serviciu şi să-şi trimită copiii la şcoală.

Peisajul social era discordant, ambiguu şi demn de a fi studiat la cursurile de sociologie. Se produsese o ruptură în toate aspectele vieţii, atât în cadrul localităţii, cât şi în jur; viaţa nu mai era demult normală şi transformările creaseră un cadru sufocant în care simţeai nevoia de a evada. Eroii salvatori ajunseseră deja, goliseră şcolile, bisericile şi casele de orice urmă de viaţă, şi mesajul care se prefigura era acela că, viaţa va deveni într-adevăr insuportabilă. Timpul a trecut, lucrurile s-au schimbat prea puţin, credinţa socială potrivit căreia singura şansă de salvare e reprezentată de depopulare şi ştergere de pe faţa pământului, este adâncită, iar speranţa că autorităţile îşi vor face treaba şi vor avea grijă de cetăţenii săi contribuabili, a fost deja îngropată.

Povestea de ansamblu a localităţii e cunoscută de toată lumea, însă poveştile mărunte ale oamenilor săi sunt trecute forţat în anonimitate de câte o strategie de marketing scumpă, şi totodată ridicolă, ce scoate în faţă roboţei fabricaţi, cu poveşti false şi vieţi vândute. În ceea ce mă priveşte, localitatea devenise un loc dezolant, în care viitorul şi alegerile lui nu mai aparţineau oamenilor şi în care dispăruse orice urmă a unei comunităţi sau a unei existenţe libere, necondiţionate sau asumate responsabil şi conştient de fiecare în parte. Nu m-a încercat nici un regret în momentul în care am plecat la Bucureşti sau la scurt timp, când am părăsit ţara cu o bursă de studii pentru SUA. Ironia a fost şi în acest caz, de o promptitudine fulgerătoare şi la nu foarte mult timp de când părăsisem ţara, jurându-mi să las în urmă toată controversa legată de acest proiect care se transformase deja în banalitate, un subiect răsuflat ce nu implica decât o opinie semi-analfabetă de tipul pro sau contra, îmi dădusem seama că dincolo de imagini ale caselor părăsite, oameni săraci şi îngrijoraţi, era singurul loc pe care îl puteam numi acasă şi pe care îl iubeam. Lucrul care trebuie totuşi subliniat, este că, presiunea exercitată asupra localnicilor şi asupra familiilor lor este enormă, sentimentele sunt de conştientizare a implicării şi afectării directe, dar şi de neputinţă absolută, de teamă că nimic nu va mai fi la fel şi că, orice posibilitate de alegere a viitorului va fi ştearsă. Este incredibil de simplu să cumperi un om; în schimbul a câtorva sute de euro şi a unui loc de muncă pentru un membru al familiei, omul apare la televizor şi spune tot ce vrei tu să spună, nu gândeşte, nu reflectează la conţinutul acelor cuvinte sau la posibilele lor implicaţii, proiectarea existenţei lor în viitor sau construirea unor obiective pe termen lung, devenind inaccesibile. Detaşarea este aproape imposibilă şi stabilirea obiectivelor şi a priorităţilor devine invariabil condiţionată de acest factor extern ce-ţi impune inclusiv limitele gândirii critice şi a capacităţii de a imagina un viitor pentru propria familie. Nu am fost deloc surprinsă când, după terminarea facultăţii aflându-mă în vacanţă la părinţii mei, descoperisem că aproape toţi tinerii din localitate deveniseră dependenţi de această companie. Nu eram surprinsă, şi nimeni nu ar fi fost, în condiţiile unei minime reflecţii asupra manierii lor de a acţiona.

Noi facem parte dintr-o generaţie care a crescut sub umbra şomajului, a posibilităţilor limitate sau a oportunităţilor muribunde. Un copil care creşte şi se dezvoltă cu teama poate inconştientă asupra unui pericol de sfidare a propriei libertăţi, a alegerilor viitoare şi, implicit, a vieţii în sine, ajunge un om cu prea puţină încredere în propriile forţe, în propria capacitate de a reuşi pe cont propriu, în libertatea de a gândi, de a alege şi de a visa. Privind în urmă, îmi dau seama că, manipularea exercitată a fost de dimensiuni înspăimântătoare şi a cuprins toate aspectele vieţii. Credinţa în propria libertate şi putinţă de a realiza lucruri de durată, de a aduce o mică contribuţie sau, de ce nu, o schimbare în lumea în care trăim, a fost sfărâmată. Sunt aşadar uşor de înţeles alegerile acestor oameni, alegeri ce cred că, nici nu le-au aparţinut vreodată. În aceste condiţii, luând în considerare influenţa şi puterea unei manipulări îmbrăcate în straie de bunăvoinţă, nu este greu de înţeles pesimismul adoptat de oameni, şi conul de umbră în care au ales să se refugieze, frustraţi, îndureraţi de simţul unei neputinţe insuflate forţat, luptându-se cu o dezbinare a propriilor alegeri şi decizii.

E atât de simplu să convingi un om că viaţa lui e lipsită de valoare şi că e lipsit de putinţa de-a schimba ceva. Nu ştiu dacă oamenii în general, au capacitatea de a schimba lumea, ştiu însă că, oamenii ambiţioşi şi încrezători în propria valoare şi propriile vise, pot face orice. E un lucru pe care nu l-am învăţat la Roşia Montană, ci departe, colorând banalitatea pesimismului şi inconsistenţa temerilor, cu oameni, vise, idei, posibilităţi, încredere. Sprijinită continuu de părinţii mei, cărora le voi fi recunoscătoare mereu pentru faptul că, pe de-o parte au considerat educaţia ca fiind pionul principal şi m-au sprijinit pe toată durata studiilor, iar pe de altă parte au avut suficientă încredere în a mă lăsa să iau propriile decizii, am avut prilejul de a avea ca mentori oameni remarcabili, de a călători, de a cunoaşte oameni de pe toate continentele, de a participa la proiecte importante în mai multe ţări şi de a încerca să creionez un viitor necondiţionat de cineva. Probabil am avut alte şanse, decât fostul meu coleg de clasă care vrea să ajungă miner la RMGC în binecunoscutele clipuri publicitare, dar asta doar datorită faptului că, părinţii mei care au muncit mereu din greu, şi-au păstrat încăpăţânarea de a nu cere ajutorul nimănui şi m-au învăţat importanţa asumării responsabilităţii în rezolvarea propriilor probleme.

M-am întors în ţară cu un altfel de sentiment şi mod de a privi lucrurile; merg la Roşia Montană de fiecare dată când am câteva zile libere, observ aceeaşi incertitudine şi chiar teamă în ochii oamenilor, şi îmi dau seama că miza e mult mai mare decât credem. Când un om ia decizia de a pleca oriunde în lume, este o decizie personală, când oameni care nu vor să plece sunt strămutaţi abuziv, fiindu-le smulse rădăcinile şi orice legătură cu trecutul, este o crimă. Iar dacă, această crimă e posibilă şi mai mult, rămâne nepedepsită datorită banilor, mesajul transmis celor de-acum şi celor ce vor fi, e de un tragism istoric.

Roşia Montană e mai mult decât un loc cu bogăţii istorice şi monumente ale naturii, e mai mult decât patrimoniu şi vestigii, e pentru unii oameni, acasă. E locul în care tinzi mereu să te întorci şi să ceri ajutor, e locul familiar şi prietenos în care ştii că îl vei primi. De aceea, roşienii nu scriu de obicei scrisori către România, nu imploră ajutor, nu cred în locuri de muncă ce nu vor exista niciodată, nu îşi deplâng la televizor soarta ce ei şi-au creat-o. Ei nu cer nimic, vor doar să fie lăsaţi în pace, să-şi crească copiii şi să îmbătrânească în unicul loc în care concep că ar putea să o facă. Pentru ei, Roşia Montană nu e subiect de controversă, ci acasă, iar sentimentul că acasă ar putea să nu mai existe, devine copleşitor. De aceea, anonimitatea şi refuzul de a apărea în public cu propria lor poveste, e drept, fără ciorăpei croşetaţi, ci cu fapte reale pe care le trăiesc în fiecare zi, devin mai prietenoase şi astfel, nu riscă să transforme într-o simplă bagatelă unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii lor. Ei participă activ la o altfel de Campanie Salvaţi Roşia Montană, îşi propun să rămână încăpăţânaţi în hotărârea lor de a-şi continua viaţa în casele lor, de a merge la biserica în care s-au căsătorit sau şi-au botezat copiii, de a colinda dealurile mereu aceleaşi şi de a povesti misterul fiecărui colţ de stâncă, deal sau mină turiştilor doritori; de a pretinde că, prin consecvenţă şi credinţă interioară, lucrurile nu se vor schimba. Iar aceste lucruri mărunte dealtfel, cred că salvează Roşia Montană în fiecare zi. Roşia Montană e salvată prin fiecare banner, prin fiecare articol, studiu sau eseu, prin fiecare conferinţă sau prelegere universitară, prin fiecare Fân Fest, clădire de patrimoniu restaurată, turist sau simplu gând bun. Astfel, e menţinută în viaţă şi continuă să supravieţuiască demonstrând că, oportunităţile de dezvoltare sunt nenumărate.

Nu ştiu exact motivul pentru care am exprimat în scris un alt punct de vedere, o altă faţă a acestei cunoscute şi totodată, obscure poveşti … La insistenţele prietenilor şi ale colegilor mei, care erau stupefiaţi de povestea şosetelor croşetate şi de imposibilitatea ca un copil să facă o şcoală fără ajutorul companiei, eram nevoită să explic de ce părinţii mei au avut o viaţă liniştită, de ce muncind au reuşit să acorde copilului lor toate şansele, sau de ce nimeni din familia mea nu este dependent de sforile trase de această companie. Din momentul în care m-am întors în ţară, am dorit să conving pe cât posibil, că forţele proprii devansează capitalul şi fondurile oricărei multinaţionale; că devenind conştient de propriul potenţial, devii liber şi independent, iar acest sentiment e tot ce poate fi mai frumos.

Şi totuşi, dincolo de provocări, riscuri sau inevitabile frustrări, rămâne formidabila mobilizare a societăţii civile, într-o perioadă în care mulţi o consideram imposibilă. Îmi amintesc uimirea pe care am avut-o în SUA când, stând de vorbă cu un grup de prieteni arheologi de la o universitate franceză, observam fascinaţia pe care o aveau faţă de istoria şi patrimoniul arheologic al Roşiei Montane, în timp ce îşi exprimau îngrijorarea cu privire la viitorul acesteia. Pe de-o parte, era surprinzător interesul unor oameni ce nu aveau nicio legătură directă cu localitatea, iar pe de altă parte, era prima dată când, într-un context legat de Roşia Montană, auzeam de patrimoniu, conservare, management al patrimoniului cultural, turism, dezvoltare … Ceea ce auzisem până atunci, era doar exploatare (a aurului, a oamenilor), şomaj, zonă defavorizată, vieţi şi şanse irosite … Iar din acel moment, am fost martorul unei agregări unice în România, între oameni şi organizaţii, în care obiectivul comun era transmiterea unuia dintre cele mai importante mesaje şi totodată, semnale de alarmă din perioada contemporană. Cred astfel că, lucrul acesta reprezintă un succes în sine şi un pas important în salvarea uneia dintre ultimele dovezi ale autenticităţii, valorii spirituale şi ale paşilor noştri în istorie, ale unei moşteniri unice ce nu-şi merita acest viitor incert. Sper ca aportul fiecăruia să aibă efectul pe care îl dorim cu toţii şi să devină o poveste frumoasă a încrederii, a valorilor comune şi a solidarităţii.

Mulţumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt şi un an bun să avem cu toţii!

Bianca Alexandra Cobori”

Etichete: Recomandare importanta, Roșia Montană Postat in Opinii | 19 comentarii »

Teoria Cărămizii

scris de Marcel Ionescu-Heroiu, miercuri, 14 decembrie 2011, 3 comentarii, 224 vizualizări

10 sfaturi pentru cei care doresc să clădească … cu o scurtă gargară de început

Acum câteva luni am scris un eseu unde argumentam împotriva exploatării de la Roşia Montană. Cum nu am dorit să las acel argument în aer fără să ofer şi o viziune alternativă, am vorbit şi despre câteva elemente cheie ale unei economii reale şi viabile. Nu am dus însă acele idei atât de departe cât aş fi dorit. Ca atare, cele ce urmează reprezintă o continuare pe aceiaşi notă.

Mai jos găsiţi câteva sfaturi pentru cei care doresc să ajute la clădirea unei Românii mai prospere. Scriu aceste sfaturi cu menţiunea că eu însumi nu am făcut mare brânză în slujba României. Nu am pornit nici o afacere, nici o mişcare socială, nu am pus cărămidă peste cărămidă, nu am scris nimic care să întoarcă lumea cu fundul în sus (deşi mă chinui să o fac). Am o listă lungă de realizări, dar mai toate reprezintă lucruri pe care le-am făcut eu pentru mine – şi atât. Vreau însă mai mult. Am rămas inspirat de cei care s-au pus deja pe lucru, şi vreau să particip şi eu. Încep cu sfaturi şi cu „vorbe de duh” pentru că e cel mai uşor lucru pe care pot să-l fac de la distanţă, şi pentru că la scris mă pricep cel mai bine. În plus, am speranţa ca unele din aceste idei vor fi de ajutor altora care gândesc asemenea.

Despre virtutea imperfecţiunii

De la început trebuie să menţionez că nu cred în utopii, şi în societăţi molcome şi aşezate unde nu se întâmplă nimic – gen Elveţia. Un sistem care nu ne oferă posibilitatea de a-l îmbunătății ne damnează la o viaţă de plictis şi de uzură. Îmi place mult un eseu a lui George Orwell, unde el imaginează, cu un oarecare amuzament, societăţi utopice de diferite feluri – de la cele în care toţi oamenii sunt egali şi duc o viaţă lipsită de certuri, ranchiuni şi ură (dar la fel de lipsite de pasiune, ambiţie şi vise), la cele în care toţi oamenii au acces la mâncare, băutură, bani şi sex după bunul plac. Gândiţi-vă cum ar fi să trăiţi într-o lume în care absolut tot ce vă doriţi să vă fie imediat oferit.

Pentru o mare parte din bărbaţi, o asemenea lume ar fi simplu de descris: cârnaţi, bere şi un harem. De altfel, există hoarde de terorişti care după o viaţă grea pe pământ sunt dispuşi să se arunce în aer în speranţa că vor avea acces la 72 virgine în paradis. Dar cum ar arăta aşa o viaţă în realitate? Recent am citit într-o carte despre un sultan care a fost crescut într-un harem, unde toţi aveau grijă să-i satisfacă toate poftele. După câţiva ani buni în acest harem, sultanul s-a săturat în asemenea măsură de femei că şi-a echipat papucii cu talpă de metal, pentru ca femeile aflate în preajmă să îl audă din timp şi să elibereze zona. Cum nu a trebuit să se chinuie pentru nimic toată viaţa lui, nu a deprins nici un spirit competiţional şi a ajuns să fie un conducător slab. De altfel, decăderea Imperiului Otoman este atribuită de mulţi complezenţei şi lipsei de luptă şi competiţie a mai multor generaţii succesive de conducători.

Avem nevoie de o lume imperfectă, pentru că avem nevoie de luptă în viaţa noastră. Panait Istrati, unul din autorii mei preferaţi, spune că cei care nu simt nevoia unei lupte nu trăiesc ci vegetează. Unei generaţii de tineri trebuie să li se ofere oportunitatea să clădească ceva. România ne oferă această oportunitate. Şi, în momentul în care ne vom pune pe clădit, vom uita de multe din grijile care ne mâncă sufletul zi de zi. Nu cred că există ceva care să ne ofere mai multă satisfacţie decât dedicare unei cauze mai mari decât noi.

Aceasta este şi esenţa eseului de faţă. Chiar dacă se adresează tuturor celor care doresc să pornească ceva, sfaturile ăstea le-am gândit iniţial pentru cei interesaţi în a porni o afacere. Fiind economist, la asta mă pricep eu mai bine, şi chiar dacă nu stau eu bine cu practica, stau foarte bine cu teoria … pe bune! „Perlele” de mai jos le-am cules în ani lungi de lectură, şi le-am mai şlefuit în dicuţii avute cu prietenii mei – prieteni care chiar au clădit ceva la viaţa lor. Fac însă precizarea că deşi am mestecat mult ideile ăstea, le-am pus pe „hârtie” în momente pe care am reuşit să le fur în fiecare zi (slujba nu-mi prea dă timp nici să respir). Ca atare, nu-s literatură înaltă, sună pe alocuri a psihologie ieftină, şi la a doua lectură mi se par al naibii de prozaice.

Dar destul cu gargara! Dacă vă mâncă dorinţa de a face ceva mare, şi dacă nu v-aţi săturat să citiţi sfaturi de la alţii, iată câteva perle care merg bine cu cafeaua de dimineaţă:

1. Clădiţi într-un domeniu care îl cunoaşteţi bine şi care vă pasionează. Tentaţia este mare să dorim să pornim câte o iniţiativă (afacere, mişcare socială, mişcare culturală) care din punctul nostru de vedere ar avea impact mare. Tindem de obicei să ne luăm după câte un trend care se intâmplă să fie la modă la momentul respectiv. Mulţi ani, şi încă nu am renunţat complet la gând, mi-am făcut planuri de a porni o afacere soft care să mă facă mai bogat decât Bill Gates – inspirat fiind the boom-ul IT al anilor ’90. Nu prea ştiu ce naiba aş putea eu produce, dar ştiu că nu mă pasionează informatica (chiar dacă am terminat Liceul de Informatică) şi nici nu prea am eu spirit antreprenorial. Chiar dacă nu am închis încă acea portiţă, am găsit deocamdată satisfacţie şi un oarecare succes într-un domeniu complet diferit – un domeniu care chiar mă pasionează. Cu mult mai mare tragere de inimă gândesc o strategie de dezvoltare economică decât codul pentru un produs soft.

2. Căutaţi vecini cu „capre” mai mari – cel mai bine excelăm când ne aflăm într-un mediu competitiv. Competiţia este bună pentru aproape fiecare aspect al vieţii noastre, şi devenim mai buni la ceea ce facem când avem pe alţii, mai buni de cât noi, de la care putem învăţa câte ceva. Niall Ferguson, unul din cei mai titraţi istorici ai zilei de azi, vorbeşte în ultima sa carte despre modul în care statele Europene ale evului mediu au progresat mai repede decât alte state pentru că se aflau în continuă competiţie unele cu altele. Dacă un oraş stat inventa câte o metodă nouă de a distruge fortificaţii, erau repede imitaţi de alte oraşe (care evident nu doreau să fie lăsate în urmă). Cristofor Columb, până să îi convingă pe spanioli să-i dea nişte nave pentru a găsi o nouă rută spre India a bătut la 12 porţi. Din fericire, Europa era la vremea aceea, şi continuă să fie şi azi, destul de diversă pentru a permite cât mai multor visători să-şi găsească locul. În acelaşi timp, China, care era cea mai dezvoltată ţară din lume la acel moment, s-a închis în sine şi a evitat ideile din afară şi contactul cu alte culturi (cam cum au făcut-o şi japonezii până să ajungă americanii la ei). În timp ce europenii explorau fiecare colţ necunoscut al lumii, în competiţie unii cu alţii pentru noi bucăţi de pământ şi resurse (britanicii, spaniolii, portughezii, italienii, nemţii, belgienii, olandezii, toţi şi-au făcut imperii), restul lumii contempla la nemurire.

Dacă nu găsiţi „capre” mai mari în România, căutaţi-le altundeva.

3. Gândiţi MARE în mai tot ce faceţi. Dacă sunteţi încă la început, şi dacă nu sunteţi fixaţi pe o activitate cu un puternic aspect local (ca de exemplu, o frizerie – adică un servici care nu poate fi oferit altundeva), gândiţi-vă cum aţi putea să vă împletiţi pasiunea cu ceea ce cât mai mulţi oameni au nevoie. Daniel Burnham, arhitectul care a imaginat planul urban al oraşului Chicago, a îndemant oamenii să nu facă niciodată planuri mici. Încercaţi să găsiţi valenţele globale a tot ceea ce faceţi. O idee gândită numai la nivelul unui oraş, sau numai la nivelul României, poate să aibe mai puţine şanse de success decât o idee gândită cu întreaga lume în minte. Cu toată diversitatea de care ne bucurăm pe lumea asta, şi cu toate diferenţele culturale dintre diferite popoare, există o serie de trăsături umane care ne unesc pe toţi. Piramida lui Maslow poate să vă ofere un bun punct de pornire a acestor trăsături comune (de exemplu nevoia de a aparţine unui grup, nevoia de stima, statut, şi autorealizare), dar altele pot fi gândite pornind de acolo.

Dacă v-aţi hotărât să puneţi un zâmbet pe faţa unei persoane, gândiţi-vă cum aţi putea face întreaga lume să zâmbească.

4. Gândiţi produse / servicii / idei / mişcări care pot fi uşor scalate la nivel global. O carte, o melodie, o idee, un program soft, un film, un design digital, odată produse pot fi reproduse la nesfârșit. Biblia nu numai că a fost răspândită prin toată lumea, dar de 2.000 de ani încoace continuă să fie reprodusă. Un produs fizic (de exemplu, o maşină), un serviciu local (de exemplu, un cabinet stomatologic), un design făcut la comandă (de exemplu, un plan arhitectural) sau o mişcare de protest împotriva unui eveniment specific, au o finalitate imediată, iar reproducerea lor presupune acelaşi efort încă odată. A gândi la nivel global necesită puţin mai mult timp şi energie, dar odată ce aţi venit cu ideea bombă, nu mai trebuie să îi purtaţi de grijă – îşi va asuma propria viaţă.

Din ce în ce mai mult, ţările dezvoltate se axează pe producerea lucrurilor scalabile (de exemplu noi invenții), şi lasă ţările mai sărace să se ocupe de producerea lucrurilor fizice. România nu ar trebui să fie un paradis manufacturier (cum mulţi politicieni visează), ci un paradis al ideilor.

5. Definiţi un grup ţintă. Chiar dacă scopul principal este de a răspândi ideea / mişcarea / produsul / serviciul la nivel global, trebuie să vă gândiţi mai întâi la cei care vor fi dispuşi să răspundă eforturilor voastre cât mai repede, şi care la rândul lor vor da sfoară în ţară. Cu cât definiţi mai bine acest target-grup, cu atât mai bine vă puteţi cizela ideile. De exemplu, iPod-ul când a fost prima dată introdus, s-a adresat mai ales studenţilor din campusurile universitare americane. Steve Jobs a avut o idee genială de a se adresa generaţiei „cool” (studenţii americani definesc noile trenduri în America; trenduri ce după aceea sunt adoptate de restul lumii) şi clasei mijlocii de mâine (oamenii cu studii superioare au în medie venituri mult mai mari decât cei fără). Odată ce aceşti studenţi au prins gustul iPod-ului l-au recomandat prietenilor lor, şi îl vor cumpăra copiilor lor odată ce îşi vor porni o familie. Cealaltă idee genială a lui Steve Jobs a fost de a crea un brand foarte puternic – căştile albe. Ţin minte că atunci când primele modele de iPod au apărut, cele cât o cărămidă, îţi dădeai seama imediat cine în campus avea un iPod (cei cu căşti albe în urechi) şi cine numai un player MP3 generic (cei cu restul modelelor de căşti).

În acelaşi fel, Facebook-ul s-a adresat prima dată studenţilor de la Harvard. După aceea s-a deschis unui grup de universităţi elitiste, pentru ca mai târziu să se adreseze tuturor universităţilor, mai apoi tuturor instituţilor şi organizaţilor, şi mai târziu întregii lumi. Creând idea de exclusivitate, ei au reuşit încet încet să-şi creeze o piaţă globală. Acum mare parte din noi nu putem să deschidem un calculator fără să ne verificăm contul Facebook de o mie de ori.

O altă companie care are un target bine definit este McDonald’s. Ei se adresează în primul rând copiilor, cu reclame pe măsură şi cu restaurante ce au spaţii de joacă pentru copii. Chiar dacă această strategie este puţin malefică (nici un copil nu ar trebui să crească pe o dietă McDonalds) este şi genială. Cum toţi avem nevoie de mâncare, şi cei de la McDonald’s s-au gândit să ne facă clienţi fideli de la o vârstă fragedă. Tindem să tânjim mereu după mâncarea ce ne-a definit tinereţea, şi McDonald’s face mai mulţi bani dacă ne vinde hamburgeri de la 3 ani pănă la 80 de ani, decât dacă ni-i vinde de la 18 ani până la 80 de ani.

Nu trebuie însă să fiţi la fel de malefici ca McDonalds. Pentru o mare parte din idei, studenţii sunt un target grup ideal. Ei sunt dispuşi la schimbare, ei vor defini trendurile de mâine, şi reprezintă clasa de mijloc de poimâine.

6. Înainte să ‚cuceriţi’ lumea, câştigaţi-i pe cei din jurul vostru. Paul Krugman, laureat al premiului Nobel în 2008, a arătat că o mare parte din produsele şi servicile economice care au avut succes mare la export, au avut mai întâi succes mare pe pieţele locale – gândiţi-vă numai la Dacia sau O-Zone. Pieţele locale nu numai că oferă stabilitate atunci când pieţele globale trec prin momente de incertitudine, dar sunt şi un mod ideal de a testa şi rafina idei noi şi de a aduce îmbunătăţiri la idei existente. Practic, crescând de la nivel local, vă veţi asigura o creştere mai organică în momentul în care veţi începe să vă extindeţi.

Ca atare, înainte să mergeţi să cuceriţi lumea, cuceriţi mai întâi România … sau poate Clujul, Iaşiul, Timişoara, Sibiul, etc.

7. Grijiţi-vă de oameni cu care lucraţi. Oamenii sunt mai importanţi pentru o afacere decât orice altceva. Oamenii vin cu idei, oamenii ştiu cum să răspundă la schimbare, oamenii sunt cei care generează schimbarea. Dacă observaţi că oamenii vă vin şi pleacă cu o frecvenţă destul de mare din afacerea/mişcarea voastră, înseamnă că aveţi o problemă. În ziua de azi, oamenii sunt mai puţin motivaţi de bani, atâta timp cât au un salariu care să le asigure un trai decent. În mare parte, oamenii creativi vor să aibă autonomie în ceea ce fac, vor să lucreze în domenii în care sunt experţi (sau unde se simt cât mai competenţi), şi doresc să lucreze pentru un scop nobil – un scop mai mare decât ei înşişi. Dacă le puteţi oferi acest lucru, îi veţi avea ca aliaţi, nu ca şi angajaţi. Există un videoclip mişto pe această temă pe YouTube, pe care vi-l recomand cu căldură (http://www.youtube.com/watch?v=u6XAPnuFjJc). Videoclipul are numai vreo 10 minute, e narat de Daniel Pink (care are şi o carte pe această temă), şi se bazează pe munca de cercetare a unuia din cei mai în vogă economişti la ora actuală – Dan Ariely.

Nu numai cei din jurul vostru dar şi voi aveţi probabil nevoie de autonomie, experienţă şi competenţă, şi un scop nobil în viaţă.

8. Păziţi-vă de Principiul lui Petre. Principiul lui Petre (Peter’s Principle în engleză) cade în categoria Legilor lui Murphy şi spune că în orice organizaţie oamenii vor urca pe scara ierarhică până în momentul în care îşi vor atinge gradul de incompetenţă. Sunt convins că v-aţi aflat odată în viaţă în situaţia de a lucra pentru un şef dobitoc sau incompetent, şi v-aţi întrebat cine naiba l-a pus la cârmă. Ei bine, mulţi dintre şefii incompetenţi îşi ştiau bine meseria înainte să fie promovaţi. Promovările în cadrul unei organizaţii sunt necesare pentru a motiva şi păstra oamenii cei mai buni. Însă, o promovare nu este întotdeauna cea mai bună soluţie pentru toată lumea. Mulţi dintre cei cu un spirit creativ nu au apetenţă sau înclinație pentru manageriat, iar promovarea lor într-o asemenea poziţie poate nu numai să ducă la un management prost, dar poate şi să cauzeze nefericirea celor care au fost promovaţi (ei practic fiind nevoiţi să facă ceva care nu le face mare plăcere).

Nu toţi suntem născuţi să fim manageri sau şefi.

9. În lipsa unei strategii clare, aplicaţi regula „Ochi pentru Ochi”. În legăturile pe care le veţi stabili cu alţi oameni din domeniu, nu vă faceţi duşmani, dar nici nu vă lăsaţi traşi în piept. Robert Axelrod a scris una din cele mai geniale cărţi despre regulele de conduită în relaţile noastre cu oamenii. Cartea se numeşte The Evolution of Cooperation şi include descrierea unei serii de turnamente între programe soft pe modelul ‚Dilemei Prizonierului’ (‚Prisoner’s Dillema’ în engleză). Axelrod a cerut mai multor programatori soft să trimită programe pentru acest turnament, pentru a vedea ce strategie de cooperare va avea câştig de cauză în final. Aceste jocuri urmau un principiu simplu – două progrămaşe se întâlneau într-un mediu virtual şi decideau să coopereze sau să-şi ‚întoarcă spatele’ în funcţie de strategia inclusă în codul lor. Ca atare, un program putea fi codat să coopereze la primele trei întâlniri (ca să câştige ‚încrederea’ opozantului), ca după aceea să-şi întoarcă spatele la fiecare din încercările următoare. O grămadă de asemenea progrămaşe au fost create, şi toate au fost puse în competiţie unele cu altele. Strategia câștigătoare era considerată cea care reuşea să ‚convingă’ cât mai mulţi opozanţi să coopereze (practic un program care nu coopera de loc pierdea din start, iar programul care coopera mereu risca să fie ‚tras în spate’). La finalul turnamentului, surpriză! Strategia care a câştigat, chiar dacă nu a avut întotdeauna sorţi de izbândă în jocuri de unul la unul, a fost şi cea mai simplă – strategia ‚Ochi pentru Ochi’ (sau ‚Tit for Tat’ în engleză). Practic, progrămaşul ‚Ochi pentru Ochi’ începea întotdeauna o întâlnire cu un gest de bună-cuvinţă – adică cooperare. Dacă celălalt progrămaş răspundea cu aceiaşi monedă, cooperarea continua până în momentul în care opozantul îşi întorcea spatele. În momemntul în care opozantul îşi întorcea spatele, ‚Ochi pentru Ochi’ răspundea cu aceiaşi monedă. Mergând pe mâna acestei strategii simple, progrămaşul ‚Ochi pentru Ochi’ a reuşit să culeagă cele mai multe decizii de cooperare la sfârșitul întregului turnament (adică după ce s-a confruntat cu toate celelalte progrămaşe).

Având în vedere că lumea din jurul nostru devine din ce în ce mai complexă, şi trebuie să luăm din ce în ce mai multe decizii în fiecare zi, acesta este un mod simplu de a aborda viaţa profesională … cu nuanţele de rigoare bineînțeles, că nu suntem roboţi.

10. Eşecurile sunt cea mai bună şcoală. O gramadă de studii psihologice arată că una din trăsăturile noastre cele mai fundamentale este aversiunea faţă de risc şi frica de a pierde ceea ce avem deja. Dăm lucrurilor pe care le deţinem o valoare mult mai mare decât o au de fapt, şi efectul negativ pe care îl simţim atunci când pierdem 100 de lei din portmoneu este mai mare decât efectul pozitiv pe care îl simţim atunci când câştigăm 200 de lei în plus. Suntem mult mai devastaţi când pierdem o iubire mare, decât suntem euforici când o cunoaştem pe una nouă. O mare parte din succesul oamenilor de succes se datorează nu numai capacităţii de a-şi asuma riscuri, ci şi capacităţii de a trece peste pierderile presupuse de orice iniţiativă nouă. Acesta este motivul pentru care mulţi oameni talentaţi nu îşi fac vocea auzită – se dau bătuţi după primul eşec, sau ezită să rişte de frica de a pierde ceea ce au deja (de exemplu, o slujbă care nu-i inspiră dar care le oferă un salariu stabil).

O mare parte din succesul vostru în continuare e definit de modul în care ştiţi să treceţi peste şi să învăţaţi din eşecuri.

Şi, pe post de concluzie, un ultim sfat: înainte să pierdeţi prea mulţi neuroni găndindu-vă ce şi cum veţi face, începeţi să faceţi ceva – puneţi cărămidă peste cărămidă, şi în timp veţi învăţa să construiţi o casă.

Etichete: Recomandare importanta Postat in Opinii | 3 comentarii »

România 2.0

Protestatarul fără adresă

De ce protestăm?

Realitatea de la Roșia Montană, altfel decât în clipurile publicitare RMGC

Teoria Cărămizii

Articole recente

Categorii